"Marele bolnav"

PSD poate fi numit "marele bolnav" al politicii romanesti. Desigur, aceasta nu inseamna ca e singurul partid de la noi intr-o situatie dificila. PRM e in cadere, nereusind sa faca fata concurentei lui Gigi Becali, UDMR are neasteptat de mari probleme si pare tot mai mult pandit de caderea sub pragul electoral (daca acesta va fi mentinut la 5%), PLD, judecand dupa majoritatea sondajelor, nu pare a fi reusit sa devina mostenitorul PNL si nici macar sa-l ameninte serios pe acesta. Cat despre PNL, acesta pare fixat undeva intre 13 si 15%, ceea ce nu e grozav, dar trebuie sa admitem ca liberalii, singuri, nu au avut niciodata mai mult si, la drept vorbind, nici nu pot spera la scoruri prea mari, daca sunt consecventi cu liberalismul economic. E adevarat ca, in mod previzibil, in cazul unor alegeri anticipate mai ales, ei nu mai pot spera sa obtina sefia guvernului si nici macar sa intre intr-un guvern alaturi de democrati. Dar cine stie? Tariceanu si grupul lui, ale carui relatii mizerabile cu Traian Basescu sunt notorii, ar putea pierde puterea la un moment dat. in fapt, o impacare intre liberali si pedisti, desi implauzibila acum, nu e implauzibila in viitor si, mai ales, ea merge in directia preferintelor majoritatii electoratului de centru-dreapta. Ea e impiedicata mai mult de resentimente personale despre care nu neg ca sunt importante, dar care pot deveni mai putin importante, odata conditiile schimbate sau unii dintre actori deveniti altii.

Cu PSD insa lucrurile stau altfel: acest partid a pierdut, conform sondajelor de opinie, in 3 ani de opozitie, jumatate din electoratul sau, ajungand la circa 18%, ceea ce, daca tinem seama ca avem de a face cu singurul partid de centru-stanga din Romania, e o situatie cu totul anormala. Mai mult, niciodata, de 17 ani, PSD, sub diferitele lui denumiri, nu a avut atat de putin electorat care sa vina efectiv la vot, ceea ce s-a vazut de altfel destul de bine cu ocazia referendumului.

Problema majora a PSD nu sta in erorile tactice pe care le-a facut (desi nici acestea nu trebuie neglijate) - declansarea procedurii de suspendare a presedintelui, referendumul pierdut, alianta cu liberalii -, ci in incapacitatea strategica a acestui partid de a depasi stadiul postcomunist spre a deveni un partid normal de centru-stanga. PSD a asistat neputincios si aparent indiferent la subtierea constanta a electoratului sau traditional: in ultimii ani, sute de mii de locuitori ai satelor au plecat la munca in Occident, in vreme ce rudele lor varstnice primesc bani de la acestia si nu mai depind de ajutoarele statului si deci pot fi mai putin interesate de ajutoare sociale. Pensionarii de la orase, nostalgici ai regimului de dinainte de 1989, tind, din motive biologice, sa devina si ei tot mai putini. Pe deasupra, Traian Basescu a oferit cu succes doza de populism si de paternalism la care unii dintre vechii votanti ai lui Ion Iliescu facusera adictie. Partidul nu a reusit sa castige increderea tinerilor, a unei parti a claselor urbane in ascensiune si, mai ales, nu a reusit sa revitalizeze miscarea sindicala; am chiar sentimentul ca nici macar nu a prea incercat. De asemenea, PSD nu a reusit sa formeze sau sa atraga o intelectualitate de stanga care sa-l sustina public deschis si sa-i ofere legitimitatea atat de necesara. El nu poate decat asista, cu eventuala invidie si de pe tusa, la polemicile aprinse dintre intelectualii "basescieni" si cei "antibasescieni", constatand ca nici unii, nici ceilalti nu exprima nici cea mai marunta simpatie pentru PSD. Chiar si acei cativa intelectuali de stanga mai tineri, precum Dragos Bucurenci, nu par a fi deloc niste sustinatori politici ai partidului lui Geoana, Iliescu si Hrebenciuc. in consecinta, PSD si-a pierdut o parte din electoratul traditional, dar nu a reusit sa castige aproape nimic dintr-un electorat diferit si nu a obtinut legitimitate intelectuala.

 Faptul ca PSD nu a folosit ocazia  Raportului Comisiei Tismaneanu pentru a se desprinde hotarat de mostenirea comunismului, ca nu a tratat acest subiect cu maxima responsabilitate si ca, in continuare, il sustine pe Ion Iliescu, implicat in procesele revolutiei si mineriadelor, explica aversiunea fata de PSD chiar a unor oameni cu inclinatii de stanga. Ceea ce e poate si mai grav e ca PSD nici nu pare a fi constient de gravitatea acestui imens rateu. Bineinteles ca, pe de alta parte, PSD nu a stiut nici sa traga consecintele pierderii referendumului.

Si daca liberalii, de bine, de rau, au ramas la putere si si-au propus sa guverneze pana la finele mandatului - ceea ce deocamdata le-a reusit -, pesedistii, desi n-au nici o sansa reala sa obtina ministri, nu sunt perceputi nici ca formand o adevarata opozitie. Nu stiu daca e adevarat faptul ca depun o motiune de cenzura numai ca sa santajeze PNL sa le cedeze mai multe posturi de ministri in guvernul Tariceanu. Nu cred ca PNL sa fie atat de slab de inger incat sa capituleze, iar PSD sa fie atat de naiv incat sa creada ca PNL va capitula. Dar ideea santajului - lansata de PD si nedezmintita de PNL - e o catastrofa pentru imaginea (sau restul de imagine) al PSD. Din aceasta catastrofa, PSD nu ar putea iesi decat depunand motiunea si votand-o cu seriozitate. Ceea ce presupune insa riscul ca ea sa treaca. Ceea ce inseamna, probabil, alegeri anticipate - adica o alta catastrofa pentru PSD.

 Dar cum spuneam, problema reala a PSD nu sta in una sau mai multe erori tactice, ci in marea miza strategica pe care acest partid a pierdut-o, s-ar parea, iremediabil: reforma completa in conditiile incheierii tranzitiei. in fapt, PSD a ratat ocazia de a deveni partid-stat (cand Adrian Nastase a pierdut alegerile prezidentiale) si a ratat ocazia de a deveni un partid social-democrat modern (cand, dupa  Raportul Comisiei Tismaneanu, daca nu la congresul din 2005, nu i-a eliminat complet din partid pe Ion Iliescu si pe sustinatorii sai). Va mai avea oare vreo alta ocazie de ratat?