Memorialistica si megalomanie

Andrei Cornea 21.10.2002

De același autor

1. Nimeni, cred, nu se asteapta la obiectivitate de la literatura memorialistica, si mai cu seama de la aceea scrisa de politicieni. Definitia genului cere, poate chiar impune partizanatul, pretinde pasiunea. Iar daca evenimentele relatate s-au petrecut abia cu doi-trei ani in urma, asa cum e cazul celor doua carti recenzate aici, a cauta seninatate si echilibru ar fi o cerinta imposibila si excesiva. Ca material brut pentru o istorie pe care nu o vor scrie autorii ei, memorialistica politica are valoarea ei, dar numai atat.

Care este atunci semnificatia ei? Ea este valabila mai intai, desigur, ca experienta personala de viata, rasfrangand imaginile unei epoci si ale unei societati. Iar daca si condeiul (computerul) autorului este servit de patrundere psihologica si de ceva talent literar si cultura, rezultatul poate fi cu atat mai notabil.

Dar dincolo de aceasta generalitate, valabila pentru aproape orice scriere memorialistica, mai este, pentru cazul oamenilor politici, inca ceva, pe care, exprimandu-l in maniera antica, l-as formula astfel: e de vazut daca omul politic, care, pentru un rastimp, a stapanit vietile altora, a putut, fie si intr-o anumita masura, sa fie propriul stapan.

Oare a reusit el sa se domine, sa puna frau resentimentelor, antipatiilor si simpatiilor, de care orice inima este plina, spre a deveni o adevarata persoana publica, prin care sa se exprime voluntar, constient, o idee universala? Sau, cel putin, a fost in stare sa puna oarecare distanta intre frenezia implicarii in lupta politica si o privire mai senina si mai detasata? S-a simtit el micsorat nu numai de intrigile adversarilor, dar si de constiinta propriei limitari, reusind tocmai prin aceasta privire autocritica sa o depaseasca?

2. S-a intamplat si cu Radu Vasile ceea ce s-a intamplat cu foarte multi dintre politicienii nostri aparuti dupa 1989: a fost brusc proiectat intr-o existenta pentru care nu numai ca nu era pregatit sub raportul educatiei, al cunostintelor, al mentalitatii, dar nu avea nici macar resursele interioare de a se ridica la inaltimea noilor sale roluri.

Trebuie spus ca un astfel de destin a fost propriu multora dintre noi, in diverse feluri si, la modul mai general, poate chiar celei mai mari parti a societatii romanesti. Numai ca Radu Vasile si-a scris memoriile (Cursa pe contrasens, ed. Humanitas, 2002) nu pentru a sublinia disproportia dintre datele sale originare si misiunea pe care, printr-un concurs de imprejurari imprevizibil, a primit-o. Daca ar fi facut asa, poate n-ar fi fost un prim-ministru mai bun, dar ar fi devenit un bun memorialist, care ar fi adus un serviciu real societatii romanesti, punandu-i inainte o oglinda in care ea sa se vada fara farduri. Radu Vasile a scris insa in ideea obsesiva ca a fost un prim-ministru innascut, ca a fost mandatat cu limba de moarte de Corneliu Coposu sa conduca PNTCD, ca, desi inconjurat de imbecili si tradatori, a fost singurul capabil sa conduca tara, pe care a salvat-o de unul singur de Miron Cosma. Or, in loc ca, dupa "pacea de la Cozia", sa fie primit in ovatii, pe sub Arcul de Triumf, acest nou Cincinnatus a fost - sustine el - tradat de ai lui si de presedintele Constantinescu si zvarlit pe usa Palatului Victoria ca un caine fara pripas si partid.

Iar acum, la trei ani de la evenimente, Radu Vasile, marele "imperator" ignorat si ofensat, se razbuna prin scris - veninos si sarcastic -, el isi regleaza conturile cu toata lumea: mai intai, cu comilitonii din PNTCD: Remus Opris (calificat drept "paing"), Ionescu-Galbeni ("gnom"), Radu Sarbu ("arghirofil") etc.

Nici Ion Diaconescu, vazut ca un batranel siret si meschin si nici Mircea Ciumara, nici Ulm Spineanu, prezentat (pe drept) ca suferind de incontinenta verbala, nu scapa ieftin. Dar Radu Vasile tinteste mult mai sus: Emil Constantinescu, considerat artizanul din umbra al caderii sale, si caracterizat ca fiind "genul de om alaturi de care puteai sta mai multe ore in aceeasi camera fara sa-ti amintesti ca l-ai intalnit" (p. 87).

Insa razboiul fostului prim-ministru se duce si pe alte fronturi: Alianta Civica, Ana Blandiana, Petre Mihai Bacanu, intelectualii in general, pentru care memorialistul are un dispret profund, analistii politici, profesorii universitari, la fel de dispretuiti, purtatorii de cuvant, jurnalistii agresivi, precum Cristian Tudor Popescu.

Cand nu face caricaturile celor cu care a colaborat, marele neinteles face teorii politologice, ceea ce este straniu pentru cineva care declara ca ii dispretuieste pe politologi. Teoria - banala - spune ca totul in Romania este determinat de "Structuri" - adica de Securitatea veche si noua. Mai etaleaza si un crez cinic, inspirat parca din Carl Schmitt si Callicles al lui Platon, acela ca scopul politicianului valoros trebuie sa fie sa-si farame adversarii, inainte ca acestia sa-l farame ei pe el.

Care sunt personajele pozitive atunci din aceste memorii? Desigur, mai intai Radu Vasile insusi. Apoi vine Radu Vasile. Pe locul trei - un om politic: Radu Vasile.

Pe al patrulea - o buna cunostinta a noastra: Radu Vasile; si abia tarziu de tot, se mai vorbeste in termeni elogiosi si despre Traian Basescu, actualul sef de partid al aceluiasi etern si simpatic Radu Vasile.

Daca nu l-ar fi emulat atata pe Narcis, Radu Vasile ar fi putut fi un memorialist agreabil, ba chiar interesant. Chiar si asa, cartea sa se citeste pe alocuri cu amuzament. Omul dispune de spirit de observatie, iar caracterizarile sale sunt adesea expresive prin corozivitatea lor neiertatoare. Portretele facute lui Ulm Spineanu, Victor Ciorbea, Miron Cosma raman memorabile. Autorul e la el acasa atunci cand povesteste cu sinceritate patanii iesite din comun, ca de exemplu, intalnirea sa cu minerii la Cozia, sau fuga "in contrasens" pe sosea pentru a o primi la aeroport pe d-na Leni Fischer, presedinta Consiliului Europei.

Din pacate, Radu Vasile uita prea rar ca "misia" sa este sa se razbune sau sa se prezinte pe sine ca pe un mare om de stat, vai, tradat de gnomi, paingi, si pigmei arghirofili. Iar monomania si distruge de fapt o mare parte a cartii. De pilda, pasajele in care isi prezinta maretele realizari pe plan extern, fara sa pomeneasca de Andrei Plesu, ministrul sau de Externe si fara sa acorde nici un credit presedintelui Constantinescu, sunt nu simplu partizane; sunt stupide.

Ins nonsalant, cu spirit de observatie, nu foarte instruit si superstitios, Radu Vasile adora meciurile de fotbal, bancurile si barfele; nu-i inghite pe intelectuali; e intrigant, cinic si are prezenta de spirit; improvizatia este punctul sau tare, iar munca punctul sau slab: are deci cea mai mare parte din trasaturile nationale, dar asta nu-i suficient ca sa impungi zilnic cerul gloriei. Insa pentru ca si-a inchipuit ca e in stare de o asemenea performanta, Radu Vasile a scris, in pofida unor pagini interesante, amuzante si, uneori, adevarate, o carte ratata.

3. Nu acelasi lucru se poate spune despre mega-opul semnat de fostul sef al fostului prim-ministru, Emil Constantinescu - Timpul daramarii, timpul zidirii, ed. Universalia, 2002 - patru volume groase, cartonate, in octavo. Din pacate!

Intr-adevar, ratarea presupune a avea un anume fond pozitiv, anumite calitati care au fost stricate, deturnate, pervertite. Radu Vasile avea asemenea calitati, risipite insa de egolatria sa iremediabila.

Or, spre deosebire de el, Emil Constantinescu - ca memorialist si scriitor (nu ma refer aici la el ca om politic) nu a avut nici macar ce rata. Daca avem in vedere primul volum - cel de memorialistica propriu-zisa -, platitudinea celor peste 600 de pagini ale sale este uimitoare. Nu vreau sa spun ca Emil Constantinescu nu spune numeroase lucruri poate adevarate, poate importante, unele interesante; cantitatea lor absoluta ar putea sa fie mult mai mare decat in cazul lui Vasile.

Din pacate, ele sunt pierdute intr-un verbiaj nesfarsit, banal, fals filosofic, fals literar, afisand o superioritate si o detasare contrafacute. Faptele, intamplarile, intalnirile importante, cate sunt, se scufunda in acest ocean de logoree inutila, epuizanta, soporifica.

Ceea ce ignora politicianul devenit memorialist este ca principalul instrument al unui scriitor este foarfeca. Dar - pare a spune el - cum s-ar putea taia ceva, atunci cand totul este atat de important!

Emil Constantinescu nu a fost multumit cu rolul de om politic; vrea sa treaca si drept un savant, un moralist, un ganditor social si politic profund. El amesteca amintiri din anii ‘60-’70 cu amintiri din prezent, sugerand legato-ul si greutatea publica a intregii sale vieti. Nu utilizeaza o ordine cronologica, ci tematica, ceea ce ingreuneaza mult lectura. Titlurile capitolelor sale reproduc sau parafrazeaza adesea filme sau piese celebre, ori se vor "literare" si spirituale: La rasarit de Eden, Primavara pe o banchiza, Cronica unei prabusiri care nu a avut loc, Acesti scamatori si tunurile lor zburatoare etc. Dar frazele sale, atunci cand nu descriu pur si simplu un fapt, sunt adesea de acest tip: "Concluzia pe care am tras-o a fost ca relatiile politice dintre state... raman lipsite de substanta atata vreme cat nu sunt dublate de edificarea unei dense retele de schimburi economice" (p. 458).

Sau: "Daca reusim sa rupem definitiv politica ezitarilor si minciunii, destinul poporului roman si al Romaniei va lua un nou curs" (p. 216). "Pentru mine bucuria succesului electoral fusese in cateva ceasuri inlocuita de greutatea asumarii unei raspunderi imense" (p. 344). "Spre deosebire de multi cetateni pentru care patria e mai mult o notiune abstracta, militarii privesc patria ca pe un element concret, care trebuie aparat cu viata." (p. 353) "Cu 11 ani in urma, era bezna pe strazi, dar o mare lumina in sufletele noastre." (p. 673) Cei care au dat peste un milion si jumatate ca sa cumpere asemenea locuri comune au de ce sa se simta in paguba!

In spatele paginilor lui Radu Vasile intalnim un om superficial, mediocru, inconstant si cu multe alte defecte, dar totusi un om viu. Volumele lui Emil Constantinescu nu par de obicei a avea drept autor decat un portret electoral - poate acela reprodus pe coperta a IV-a a volumului 2, cat si pe invitatia la lansarea cartii: figura Conducatorului privind spre "viitorul luminos"!

Sa punem punctul pe i: daca am vorbit in cazul fostului prim-ministru despre egolatrie, in ceea ce-l priveste pe fostul presedinte ma tem ca avem de-a face cu un caz de megalomanie. Iata: un volum de memorii urias ca dimensiuni si, prin comparatie, pitic ca interes efectiv si consistenta; plus doua volume de discursuri protocolare, tinute unde vrei si unde nu vrei si infatisand gandirea adanca a marelui barbat de stat; plus inca un ultim volum de teorie si analiza politica, care, atunci cand nu e o impostura stiintifica, nu aduce nimic nou - totul asezonat pseudo-stiintific cu grafice si tabele: Cartea neagra (comunismul), Cartea rosie (1990-1996), Cartea alba (1996-2000), Cartea galbena (prezentul), Cartea albastra (programul politic al unei guvernari de dreapta).1 La ce bun tot acest exercitiu grafomaniac? Fiindca, pesemne, Emil Constantinescu se crede providential si isi inchipuie ca opera sa va fi un best seller si ca oamenii se vor snopi in bataie s-o aiba. (Aud ca a iesit si o editie de lux!)

In schimb, daca cineva, eventual vreun fost votant al memorialistului, se va intreba daca, totusi, fostul presedinte da o explicatie, cat de cat plauzibila, a fugii sale de responsabilitate din vara lui 2000, se insala: E. Constantinescu, in atatea mii de pagini, nu lamureste in continuare nimic si cu atat mai putin isi recunoaste eroarea. Spune doar ca nu el a tradat CDR, asa cum i s-a reprosat, ci altii - liderii PNTCD, in frunte cu Victor Ciorbea si Radu Vasile etc. In rest trimite la motivatiile ridicole pe care el insusi le-a dat in discursul sau de adio (reprodus in vol. III, p. 869).

4. Aceasta cronica nu vrea sa stabileasca nici cine a avut dreptate, nici care au fost realizarile de presedinte ale lui Emil Constantinescu sau cele de prim-ministru ale lui Radu Vasile, nici daca regimul Constantinescu a fost mai bun sau mai rau decat actualul sau trecutul regim Iliescu.

Ea spera doar sa fi sugerat ca - daca va fi ca vreunul dintre ei, si mai ales fostul presedinte, sa vrea sa revina pe scena politicii mari - sa nu i se dea ascultare. O spune cineva care, din nefericire, a votat de doua ori pentru Emil Constantinescu si a carui candidatura a sustinut-o prin scris. Iar daca obsesia pentru constructia propriului monument nu vi se pare o ratiune suficienta pentru acest avertisment, iata inca un motiv: la pagina 564 a celui de-al patrulea volum (Cartea Albastra), Emil Constantinescu sustine ca o viitoare guvernare de dreapta (despre care umbla zvonul ca el ar vrea s-o conduca) ar trebui sa acorde presedintelui dreptul de a dizolva Parlamentul. Asadar, daca in timpul mandatului sau l-a demis numai pe primul ministru, acum E. Constantinescu pare sa se pregateasca ca, intr-un eventual viitor mandat, sa demita un intreg Parlament!

... Trist de fapt spectacolul acestor bieti oameni care, neputand fi niste conducatori autentici, n-au stiut sa se retraga demn in viata privata, lasand cateva iluzii macar celor care au crezut in ei! Ei isi scriu acum de zor memoriile, ignorand decenta scrisului asa cum au ignorat-o pe aceea a actiunii; ne dau astfel de inteles ca tare mai jinduiesc s-o ia din nou de la capat, si la fel de indecent!

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22