De același autor
Urmează să asistăm la revopsirea unui partid obosit şi descurajat de perspectiva alegerilor de la anul? Să fie asta ceea ce vrea de fapt anunţata „Mişcare populară“? Autorul ideii, d-l Sebastian Lăzăroiu, fost consilier prezidenţial şi actual ministru al Muncii, vede lucrurile altfel. El spune că „trebuie o construcţie mult mai amplă (decât PDL), pentru că sunt grupuri răzleţe, care unii (sic!) se manifestă pe Internet, alţii se manifestă la o cafea, dar sunt grupuri care trebuie adunate în acelaşi loc“. În acelaşi ton vorbeşte şi d-l Baconschi, ministrul de Externe, în prezent vicepreşedinte PDL: „este nevoie şi de un suflu civic, de sprijinul mai larg al unor organizaţii patronale şi de ONG-uri, care militează pentru modernizarea României...“. Pe scurt, noua Mişcare populară ar trebui să fie o organizaţie mai largă, reunind grupuri şi partide mici, precum PNȚCD (care din ele, că sunt două?), şi care să susţină partidul în alegeri. Între timp, acesta s-ar putea „rebrăndui“, schimbându-şi numele, şi culoarea. Între timp, se spune că ISP (Institutul de Studii Populare al lui Valeriu Stoica) şi Fundaţia Creştin-Democrată (a lui Teodor Baconschi) lucrează serios la proiect. Aşa o fi.
Nu contest că există în România mulţi şi stimabili oameni de dreapta. (Foarte diferiţi, de altfel, în idei, deoarece şi dreapta politică e departe de a fi una singură.) Desigur că mulţi discută între ei, consumând şi cafele, şi spaţiu virtual îndeajuns. Iarăşi e adevărat că sunt destui care susţin, în mare, reformele actualului guvern şi se tem că o înfrângere în alegeri le-ar putea opri sau măcar întârzia. (Subsemnatul e unul dintre aceştia.) Că ar fi „mai mult de jumătate dintre români care împărtăşesc valorile de dreapta“, cum susţine d-na Roberta Anastase, nu ştiu după ce fel de date statistice, e imposibil, bineînţeles. Dar chiar dacă ar fi numai un sfert şi tot ar merita să-i „coagulăm“ într-o mişcare mai largă decât un simplu partid ofilit de guvernare, de baroni şi jocuri politice.
Dar se poate face această „coagulare“? Nu e imposibil, cu trei condiţii: a) să dispui de o idee-forţă simplă, clară şi radicală; b) să ai câteva personalităţi „nonpolitice“ respectate şi ascultate; c) mişcarea să aibă (sau măcar să pară a avea) un caracter spontan.
În România, am avut o singură dată, după 1990, o autentică „mişcare“: Alianţa Civică între 1990-´92. Ea se constituise „de jos“, în baza unei idei simple şi radicale: „jos comunismul!“ (reprezentat rezidual de guvernarea Iliescu-Roman). În fruntea ei s-au aflat şi personalităţi cunoscute şi respectate pe atunci, precum foşti dizidenţi sau intelectuali publici, care însă nu făceau parte din establishmentul politic nici al puterii, nici al opoziţiei politice. Entuziasmul a fost mare la sfârşitul lui 1990 şi în 1991, mai ales în condiţiile slăbiciunii şi puţinei reprezentativităţi a partidelor istorice. Din Alianţă s-a desprins Partidul Alianţei Civice, care va fi parte în Convenţia Democratică. Ce a urmat se ştie, dar asta nu ne mai interesează acum. Aşadar, „mişcarea“ a creat partidul politic, şi nu invers, cum vor unii să procedeze în acest moment. Prin urmare, cea de-a treia condiţie – aceea a spontaneităţii – nu există. Dar să ne uităm la celelalte două condiţii formulate.
A declara că „mişcarea“ doreşte modernizarea României este orice în afară de o idee-forţă simplă şi clară. Mai întâi, modernizarea e un proces complicat şi delicat, apoi nu poţi crede în modernizare, or, pentru o „mişcare“ ai nevoie de o credinţă, mai mult decât de un program rece şi tehnic, bazat pe convingere raţională. De asemenea, nici „a fi contra statului asistenţial“ nu este şi nu poate fi, în România cel puţin, o asemenea idee-forţă, aşa cum a putut fi, la vremea sa, lozinca „jos comunismul!“.
„Mişcările“ de acest tip nu au nevoie de prea multă ideologie şi nuanţări teoretice: ele trebuie să formuleze simplu şi definitiv ceea ce doresc şi speră indistinct mulţi oameni. Astăzi, mai ales mişcările naţionaliste şi xenofobee din Occident reuşesc acest lucru, când se strigă, de pildă, „Danemarca pentru danezi!“. Singura idee-forţă care ar fi putut, poate, să o anime pe Albă-ca-Zăpada în devenire ar fi fost lozinca „jos corupţia!“. Dar, din păcate, PDL nici nu poate, nici nu vrea să anime o mişcare populară ce l-ar izbi chiar şi pe el, prinţul, drept în moalele capului!
Avem noi personalităţi publice respectate, cu oarecare carismă, care să nu facă parte din establishmentul politic şi care să organizeze această mişcare? Poate că avem (chiar dacă eu unul sunt miop în acest moment). Dar d-l Lăzăroiu se înşală amarnic, dacă cumva crede că „Mişcarea populară“ poate fi şi populară, apărând cu lideri inventaţi peste noapte şi mai ales traşi, precum marionetele, de sforile de partid. Aceşti lideri, oricine ar fi, nu vor fi credibili.
Pe scurt, pentru ca o populară Mişcare populară să existe, ea nu trebuie să fie sau, cel puţin, să apară drept o creatură a PDL. Prin mesaj, lideri şi acţiuni, ea trebuie să aibă independenţă şi spontaneitate, dacă nu să fie chiar împotriva establishmentului politic. Or, aşa cum a fost pornită – din think-tank-urile partidului –, mişcarea nu va fi decât o simplă cuvertură de protecţie pentru PDL. Cred, deci, că Albă-ca-Zăpada d-lui Lăzăroiu va fi născută moartă, iar „prinţul“ va îmbătrâni de unul singur. //
Citeste si despre: Miscarea Populara, Sebastian Lazaroiu, consilier prezidential, Teodor Baconschi, valori de dreapta.
