Moştenirea lui Vadim

Vadim personal e azi aproape un zero. Dar moştenirea sa publicistică şi politică e cum nu se poate mai actuală: campaniile de ură şi de discreditare, conspiraţionismul, apelul la afecte iraţionale, naţionalismul, antioccidentalismul, mahalagismul.

Se întâmplă lucruri importante, neobişnuite, ba chiar uimitoare şi în România: dacă ni s-ar fi vorbit de ele acum zece ani, le-am fi tratat ca pe o glumă bu­nă. Iar când au sosit, nu le dăm cuvenita atenţie: Va­dim Tudor a fost dat afară din PRM! S-a ţinut un congres al partidului, „tribunul“ nu a luat decât vreo şase voturi şi – marş afară! Cu ce am putea com­para acest uriaş eveniment? Să spunem că e ca şi când Jupiter ar fi fost izgonit din Olimp sau con­te­le Dracula ar fi fost alungat de vampiri? Ceva de acest tip, doar că, dacă ne amintim bine, nici mă­car asta nu e suficient, fiindcă Jupiter nu a făcut el însuşi Olimpul, iar vampiri au existat chiar şi îna­in­te de bine cunoscutul şi apreciatul lor principe car­patin. Să mai notăm şi că Jupiterul nostru a fost în­locuit la conducere de un fel de Apollo mărunţel: Gheorghe Funar, cel care, pe vremuri, din fierbinte patriotism ar fi vopsit până şi pubelele Clujului în roş-galben-albastru, dacă n-ar fi fost bătut în alegeri de Emil Boc în 2004.

Adevărul e că de câţiva ani se cam încheiase cu Va­dim: semăna tot mai mult cu un cocoş bătrân şi năpârlit, pus în vitrină mai mult pentru distracţie. Mai se înfoia uneori, când era chemat – nu prea des – la vreun post de televiziune generos, încerca să ameninţe puţin cu pliscul tocit, dar nu-l mai lua nimeni în serios. Stârnea zâmbete indulgente şi chiar puţină compasiune. Adevărul e că insul fusese întotdeauna puţin bufon; diferenţa e că acum însă toată lumea o vede.

N-ar trebui totuşi să uităm că – bufon sau nu – Va­dim a fost unul dintre inşii care au adus imense de­servicii spiritului public din România ultimelor do­uă decenii. Năvălind brutal în presă şi în viaţa po­litică, la începutul anilor ‘90, C.V. Tudor a fost un au­tentic deschizător de drum: el a creat un stan­dard inversat, de abjecţie verbală şi ură publică, pe ca­re încet-încet l-au preluat şi mulţi alţii. El e cel ca­re a obişnuit publicul românesc că, pentru a-ţi dis­credita un adversar politic, poţi arunca orice calomnie, poţi utiliza orice sudalmă, poţi distruge reputaţii şi târî în noroi pe oricine; contează numai efectul. A avut nenumărate procese, dar asta nu l-a împiedicat să continue.

Dar Vadim a fost mai mult decât un gazetar prea acid: el a fost conducătorul şi ideologul re­deş­tep­tă­rii unui extremism alcătuit eteroclit din fâşii fas­ciste şi naţional-comuniste, asezonat din belşug în momentele sale „mari“ cu antisemitism, anti­ma­ghiarism, şovinism şi etnicism în general. A re­che­mat la viaţă aproape toate spectrele negative ale Ro­mâniei: pe mareşalul Antonescu, ca şi pe Ceau­şes­cu; a elogiat Securitatea şi „realizările“ comunis­mu­lui; în publicaţia sa România Mare, sub semnătura sa sau a colaboratorilor s-a negat Holocaustul, s-au con­fecţionat „liste negre“ cu adversarii politici, s-a în­fierat Occidentul, foştii disidenţi şi rezistenţi, ne­nu­măraţi intelectuali şi politicieni, s-au scris scenarii conspiraţioniste aiuritoare. Tot ceea ce era mai mizerabil şi dormea încă în subconştientul public s-a revărsat acolo, fără ruşine sau autocontrol. Minciuna pură asociată cu pro­pa­gan­da mitologiei naţionaliste au infectat o mare parte a minţilor publicului.

Iar Vadim a profitat de impactul me­diatic creând un partid populisto-ex­tremist care a ajuns, în anul 2000, să fie al doilea partid al ţării. El însuşi, în acelaşi an, obţinea pes­te 20% din voturi în primul tur al alegerilor prezidenţiale, zdrobindu-i complet pe candidaţii de dreapta, divizaţi şi discreditaţi. De atunci a în­ceput însă şi declinul treptat, ca­re, iată, l-a adus pe „tribun“ să fie ex­clus din partidul pe care îl în­fiin­ţase.

Vadim personal e azi aproape un ze­ro. Dar moştenirea sa publicistică şi politică e cum nu se poate mai ac­tuală. Lecţia campaniilor de ură şi de discreditare a fost reţinută de te­leviziuni, mai ales de cele din trus­tul Intact. Conspiraţionismul, apelul la afecte iraţionale, naţionalismul, an­tioccidentalismul au fost preluate de la Vadim cu şi fără patent. Ma­ha­lagismul a fost preluat de OTV. Si­gur, s-a schimbat uneori stilul, s-au folosit mijloacele televiziunii, unde imaginea e esenţială, s-a ţinut sea­ma uneori, formalist, de regu­la­men­tele CNA. Dar ideea fundamentală – acea de a axa aproape întreaga ac­tivitate editorială pe minciună şi fal­sificare, apelând la instincte tribale, cu scopul de a-ţi nimici adversarii politici, trataţi ca nişte gunoaie – a rămas vie şi a căpătat suprafaţă. Și una tot mai largă. Fiindcă ceea ce cândva era socotit exagerare, exces şi chiar extremism azi s-a banalizat. Netratată la timp, infecţia s-a di­se­mi­nat în presă şi în spiritul public mainstream, devenind o a doua natură.

Faptul că acum Dracula al nostru a fost alungat de vampirii mărunţei pe care i-a creat e reconfortant. Dar, între timp, alţi vampiri de pre­să şi politici i-au învăţat bine lecţia; ei au crescut mari, puternici, bogaţi şi au intoxicat din plin opinia pu­bli­că cu veninul lor, la proporţii încă ne­maivăzute. Aşa bicisnic cum a de­ve­nit azi, Vadim poate, deci, fi mul­ţu­mit: a fost într-adevăr deschi­ză­torul unui drum pe care azi tropăie ar­ma­te de nemernici. Numele lui e tre­cut deja în istorie cu litere mari; ce-i drept, ele sunt şi foarte negre... //