Moartea și imaginea ei

Doborârea avionului de pasageri malaezian de către rebelii proruși, susținuți de Rusia, pe 17 iulie – aproape nimeni nu se mai îndoiește de identitatea de grup a făptuitorilor –, are multe șanse să anihileze, cel puțin în imediat, atuul de imagine și influență al Rusiei.

Printre atuurile pe care Putin le avea până acum în confruntarea cu Occidentul, un loc esențial l-a avut neutralitatea, chiar simpatia față de cauza imperialistă a Rusiei a unor mari părți ale opiniei publice din țările europene – mai ales Franța, Ger­mania, Italia etc. Preocupați în special de imi­gra­ție, de șomaj, de sechelele crizei economice, mulți cetățeni ai „vechii Europe“ nu vedeau prea multe motive să fie entuziasmați de Ucraina – o țară, is­toricește și lingvistic vorbind, greu de diferențiat de Rusia, în plus coruptă și prea puțin de­mo­cra­ti­că. Nici Rusia, firește, nu stătea mai bine la aceste capitole, dar măcar în cazul ei se putea argumenta că înrăutățirea relațiilor ar dăuna economiilor eu­ropene și, apoi, că, oricum, prăbușirea URSS „pe­depsise“ Rusia destul. Marile corporații germane sau franceze, atât de dornice să-și continue afa­cerile cu Rusia, s-au putut bucura până acum de o opinie publică deloc ostilă, chiar și atunci când gu­vernele respective au încercat să ceară sancțiuni mai severe. În plus, antiamericanismul, atât de răs­pândit în Europa Occidentală, acutizat acum de re­centele scandaluri de spionaj din Germania, a fost un aliat prețios pentru Rusia (așa cum a fost în tre­cut pentru URSS), nu numai creând diviziuni între aliați, dar anesteziind opinia publică europeană în fața uriașelor agresiuni rusești cu ajutorul unui limbaj „realist-geopolitic“, în perspectiva căruia SUA și Rusia deveneau moralmente actori echi­va­lenți, dacă nu chiar cu Ursul rusesc ieșind în oa­re­care avantaj asupra lui Uncle Sam.

Doborârea avionului de pasageri malaezian de că­tre rebelii proruși, susținuți de Rusia, pe 17 iulie – aproape nimeni nu se mai îndoiește de identitatea de grup a făptuitorilor –, are multe șanse să ani­hi­leze, cel puțin în imediat, acest atu de imagine și in­fluență. De data aceasta, o opinie publică eu­ropeană (dar și asiatică), șocată și traumatizată, e confruntată cu o Rusie care le ucide concetățeni, fie și prin interpușii cărora le-a furnizat continuu sus­ținere logistică, antrenament, armament și, probabil, chiar sistemul de rachete sol-aer cu care a fost lovit avionul MH17. Dar aproape la fel de grav cântărește, cred, aici modul barbar – căci nu e alt cuvânt – în care au procedat se­pa­ratiștii, mai ales în primele două zile după acci­dent. Relatările despre jefuirea cadavrelor, despre deplasarea lor, despre lipsa de respect pentru moar­te au fost trans­mise în întreaga lume prin te­le­viziune; mai mult, în condițiile în care accesul inspectorilor in­ternaționali a fost foarte limitat în momentele de­cisive, ele sunt credibile și vor ră­mâ­ne astfel pen­tru opinia publică. Desigur, această „barbarie ru­sească“ – a ceea ce înseamnă respectul pentru persoana umană în viață sau decedată – de care Occidentul își amintește abia acum (la aproape 200 de ani de la marchizul de Coustine) pare să fi avut un scop practic: ascunderea acelor urme care să fi putut conduce direct la făptașii concreți și la ori­ginea bateriei de rachete în cauză.

Cel mai grav, firește, este afectată acum imaginea „prorușilor“, a separatiștilor, pe care propaganda rusească a încercat să-i prezinte drept luptători îm­potriva „fascismului“ ucrainean. Când „anti­fas­ciștii“ trag asupra unor avioane civile (fie și din ne­glijență sau eroare) și apoi jefuiesc cadavrele de bi­juterii și cărți de credit, cauza lor în ochii opiniei pu­blice europene și asiatice e pierdută.