Moderația – o virtute?

În lumea noastră atât de tentată de extreme, moderația pare o virtute rară și prețioasă (Aurelian Crăiuțiu a scris cândva un frumos elogiu la adresa ei.) Are de partea ei și garanția tradiției – credem, în general, că cei vechi erau mai moderați decât noi. Drept legitimare, invocăm dictoane latinești, precum „est modus in rebus” sau „aurea mediocritas”, asta când nu suntem mai pretențioși (sau pedanți), ca să invocăm teoria aristoteliciană a virtuților ca medii între vicii extreme. Totuși, să nu ne pripim cu judecata: asemenea dictoane, ca și altele indicând în aceeași direcție, nu arată că cei vechi erau mai moderați decât noi, ci numai că apreciau moderația, de care însă, în fapt, erau destul de lipsiți, exact ca și noi. „Aurul” sugerat în dictonul latin era și atunci, ca și acum, nu numai prețios, dar și rar, astfel încât „calea de mijloc” era și pe timpuri, nu numai azi, mai mult un deziderat și un ideal greu de atins decât o realitate.

Diferența dintre noi și cei mai vechi decât noi nu stă, cred, atât în cum suntem, în fapt, și unii, și ceilalți (căci suntem asemănători), cât în idealul pe care ni-l alegem: aceia credeau în mult mai mare măsură decât noi că moderația e o virtute în sine. Noi însă, convinși încă din romantism că virtutea supremă este autenticitatea vieții, suntem mai sceptici și în privința moderației ca atare. Extremele au părut pentru mulți ca prețioase, dacă sunt trăite autentic, iar apoi pur și simplu, dacă există; invers, „mediocritas” a alunecat semantic spre plata și meschina mediocritate.

Pe acest fond modern de „suspiciune” față de moderație, e semnificativ să constatăm că apar deodată persoane și teorii care – în situații determinate – ne ceartă că nu suntem moderați. Spre pildă, în cazul războiului din Ucraina, tot auzim că „ar trebui să se negocieze”, „să se ajungă la o soluție de compromis” fie între ruși și ucraineni, fie între marile puteri. Se adaugă truismele că „pacea e preferabilă războiului”, că „fiecare viață e prețioasă” și așa mai departe. Și, în esență, susținerea războiului cu orice preț se spune că reprezintă o atitudine extremistă, un radicalism periculos, o abatere de la moderație.

Desigur, dacă negocierea e o formă de manifestare a moderației și a compromisului, politica Occidentului de a exclude negocieri cu Rusia în situația actuală poate fi considerată ca lipsită de moderație. Ceea ce e în discuție însă acum e moralitatea acestei moderații care ni se propune „nemoderat” din unele părți.

Să admitem că s-ar negocia și, la urmă, Rusia ar rămâne cu Crimeea și cu o parte din Donbas (partea efectiv încă ocupată acum). Moralmente, ar fi un dezastru. N-ar fi un compromis, ci o compromitere: ar însemna să-l premiem pe agresor, pe cel care a luat teritoriile altui stat cu forța și le-a înglobat constituțional și juridic în statul propriu. Desigur, știm că unii vor susține (în concordanță cu ideologia imperială rusă) că acele teritorii n-au aparținut niciodată Ucrainei, care, oricum, ar fi, chipurile, un stat artificial. Ceea ce nu iau ei în seamă e precedentul pe care astfel de raționamente îl creează: sigur, Ucraina n-a existat deloc ca stat până în 1991; dar ce înseamnă o dată altceva decât momentul unei convenții politice? Alte state n-au existat ca entități recunoscute până în 1918 (Cehoslovacia, Polonia), altele, până în 1859 (România) și așa mai departe. Ideea că unele state și națiuni sunt „artificiale”, în vreme ce altele ar fi „naturale”, nu e o expresie a moderației, ci a absurdității. Statul în sine e o construcție artificială, în sensul de creată de oameni (un „Leviathan”, vorba lui Hobbes), iar națiunile sunt și ele la origine, în mare măsură, niște „constructe” social-culturale, care se afirmă mai devreme sau mai târziu pe scena istoriei lumii, devenind în cele din urmă niște realități inconturnabile. E Ucraina „artificială”? Da, dar nu mai mult azi decât era, să zicem, regatul Italiei în secolul al XIX-lea.

A cere moderație, compromis și negocieri cu Rusia acum fie și în numele „realismului politic”, și nu doar al moralității, sună tot foarte rău. Într-un sistem internațional de reguli slăbit și acolo unde regulile sunt încălcate pe față chiar de cei care trebuie să le aplice, ce garanție există că Rusia nu va face revendicări teritoriale mai departe, după ce va obține ce vrea și ce i se dă de la Ucraina? Și alte țări, văzându-i exemplul, de ce s-ar abține? De ce n-ar revendica Ungaria o parte a Ardealului, de ce n-ar cere Germania Sudeții, Austria – Tirolul de Sud, Italia – Corsica și așa mai departe – asta, ca să ne limităm la Europa. Vor unii pentru România Bucovina? Perfect, dar de ce n-ar vrea unii pentru Bulgaria Dobrogea? Cei care vor moderație cu orice preț, când e vorba de Donbas și Crimeea, s-ar cădea să ne răspundă, așadar: de ce n-ar accepta, în același sens, și aceeași moderație, când ar fi vorba despre compromisuri în Ardeal, Basarabia, Dobrogea, Banat etc.? Singurul argument valabil până acum a fost acela al tratatelor internaționale, care recunosc anumite frontiere și interzic mutarea lor prin forță și unilateral. Odată anulate într-un caz, de ce n-ar fi anulate și în alte cazuri? Firește, ceea ce pare „artificial” și „sfidător” de o parte poate să fie „rațional”, „natural” de partea cealaltă. Iar ideea unora că, mutând frontiere arbitrar, se repară „nedreptăți istorice” e la fel de absurdă: se poate dovedi că toată istoria lumii e o succesiune neîntreruptă de „nedreptăți istorice” reciproce – atâta doar că unele datează de ieri, altele, de acum o mie de ani. Sigur, Ecaterina a II-a a cucerit Crimeea pentru Rusia, dar a cucerit-o de la turci, care au cucerit-o de la tătarii Hoardei de Aur, care au luat-o cândva de la bizantini, care, moștenindu-i pe romani, au luat-o de la greci, care au luat-o de la sciți, care... etc. Și ceva asemănător se poate spune despre orice petic de pământ de pe planetă. Și atunci unde ne vom opri? La liniile recunoscute internațional prin tratate care, deși la fel de arbitrare inițial ca oricare alte linii, au măcar meritul că salvează pacea.

Cât despre moderație și compromis, acestea vor redeveni posibile în cazul de față atunci când Rusia va înceta să se mai pretindă o putere imperială cu drepturi asupra altor țări și popoare, când va renunța efectiv la ideea predestinării ruse, la „a Treia Romă” și așa mai departe. Pe scurt, când va înceta să mai fie o cauză, un ideal, o reverie sau un coșmar și va deveni numai o țară. //