N-au învățat nimic

Despre nobilii francezi, care, în 1815, după căderea lui Napoleon, s-au întors în furgoanele Restaurației, s-a spus: „n-au uitat nimic și n-au învățat nimic“. Ceva nu foarte diferit cred că putem spune și noi, azi, referindu-ne la USL (și mai ales la PSD), revenit la putere după destui ani de opoziție. Obsesia de a pune mâna, în intervalul cel mai scurt posibil, pe toate funcțiile posibile în administrație, graba de a-i debarca pe toți cei asociați cu vechea putere demonstrează o memorie vindicativă care acum își savurează mici și mari frustrări personale.

Și, dacă în multe cazuri nu-i nicio pagubă (căci dintre cei debarcați acum mulți fuseseră la rândul lor numiți din clientela politică a PDL, fără să demonstreze nici competență, nici onestitate), în altele totul seamănă a răzbunare politică: așa este cazul lui Vladimir Tismăneanu și al lui Ioan Stanomir, ambii debarcați de la conducerea IICCMER. Faptul de a fi fost numiți acolo de Emil Boc (desigur, la propunerea lui Traian Băsescu) era o vină chiar atât de mare, încât meritele lor profesionale, greu contestabile, în studierea comunismului românesc trebuiau să fie răsplătite printr-o urgentă demitere?

Mai grav este însă că noii veniți la putere par să nu fi învățat nimic. Ei cred că s-au înstăpânit pe o Românie identică cu aceea lăsată de Năstase și Iliescu în 2004. Or, lucrurile s-au schimbat – mai puțin decât doreau reformiștii visători, dar mai mult decât au sperat-o conservatorii iremediabili. Cu toate scandalurile, revenirile, entuziasmele și eșecurile din ultimii opt ani, s-au întâmplat multe. Anumite instituții, precum Parchetul General, DNA, ANI funcționează. Încet-încet, începe să bată un vânt nou și printre judecătorii de la diverse instanțe. CSM pare și el, cu o nouă componență și conducere, să simtă un anume dezgheț. Condamnarea la ÎCCJ (încă nedefinitivă) a lui Cătălin Voicu la cinci ani de închisoare cu executare, condamnarea judecătorului de la ÎCCJ, Florin Costiniu, la trei ani (ce-i drept, cu suspendare) spun ceva. „Mica reformă“ din justiție, operă a Guvernului Boc și a ministrului Predoiu, are efecte benefice. Devine tot mai dificil ca Adrian Năstase să fie achitat (mai ales că s-a dovedit că prescrierea vine abia la anul), chiar dacă s-ar putea să scape de închisoare. Pentru România, condamnarea unui fost prim-ministru sub guvernul condus chiar de propriul său partid, avându-l șef chiar pe propriul său „discipol“ și emul, va reprezenta un eveniment excepțional, istoric, aș zice fără ezitare, dacă se va întâmpla. Mai că merita să cadă Guvernul Ungureanu, pentru ca să nu aibă nimeni impresia că în România, precum în Ucraina, foștii conducători sunt condamnați numai de către adversarii lor politici ajunși la putere!

S-au schimbat unele lucruri și în alte domenii, de pildă în sistemul educațional, dacă n-ar fi decât clasificarea universităților și lipsa de toleranță la fraudele de la bacalaureat. Iar sistemul funcționează, chiar și lipsit de fosta conducere, așa cum s-a văzut la bacalaureatul olimpicilor. Exigența impusă anul trecut a permis să se înlăture frauda unei participări masive a tot felul de falși sportivi internaționali printre „olimpici“. Mai sunt foarte multe lucruri de continuat aici, dar ceva s-a urnit și nu cred că opinia publică va îngădui o reîntoarcere la „epoca Andronescu“.

De fapt, ceea ce s-a schimbat cel mai mult se referă tocmai la exigențele opiniei publice. Cei opt ani de „regim Băsescu“ au obișnuit-o cu standarde necunoscute pe vremea lui Năstase. Ceea ce atunci trecea drept firesc astăzi e material de „breaking news“. Tocarea zilnică a vechilor guvernanți întreprinsă ani de zile de Antene și de Realitatea au condus, printr-un efect pe care d-l Voiculescu îl poate considera pervers, și la sensibilizarea opiniei publice la tot ceea ce fac guvernanții, oricare ar fi ei. Există apoi și „cealaltă presă“, din principiu critică la adresa USL. Mai este apoi și Internetul, a cărui valoare în difuzarea și coroborarea unor informații venite dinspre opinia publică a devenit covârșitoare. Epoca lui Năstase, a presei în hățuri și a știrilor convenționale nu se mai întoarce.

Actualii conducători ai USL și, mai ales, primul-ministru și oamenii săi au părut să nu înțeleagă aceste schimbări. Altminteri, Victor Ponta nu ar fi nominalizat-o pe rectora unei universități private drept ministru al Educației; ar fi suspectat că cel care dirijează o impostură universitară nu poate fi el însuși decât un impostor, gata să-și falsifice CV-ul. Apoi n-ar fi repetat greșeala cu numirea lui Ioan Mang, în câteva zile arătat cu degetul drept un plagiator ordinar; n-ar fi încercat în mod lamentabil să evite răspunderea, adresându-se Academiei Române. (Ar fi trebuit, în fond, să-și amintească măcar de cazul Mircea Beuran, din 2003, și să fie mai precaut.) Nu l-ar fi numit apoi, în criză de idei, drept interimar la Educație pe un sindicalist incompetent și agramat, Liviu Pop. Dar, mai ales, n-ar fi trecut Inspectoratul de Stat pentru Construcții mai întâi în propria subordonare, numindu-l acolo șef pe d-l Balaban-Grăjdan, care a încercat să influențeze mersul justiției în cazul Năstase prin retragerea cererii de daune. Ceea ce d-l Ponta a uitat este că, de la celebrul scandal al bilețelului lui Tăriceanu și al chemării Monicăi Macovei „la ordine“ de către aceleași Tăriceanu și Dinu Patriciu, opinia publică reacționează nervos la încercările brutale de a influența mersul justiției. În fine, dacă fruntașii USL ar fi învățat ceva, nu l-ar fi numit pe Mircea Diaconu ministru al Culturii, evitând să aibă acum un ministru urmărit oficial de Parchet pentru conflict de interese. Pur și simplu, acești fruntași n-au învățat că există instituții publice pe care nu le mai pot controla și, mai ales, că opinia publică le cere socoteală, deși toate sondajele de opinie îi arată învingători în ambele rânduri de alegeri din acest an.

Dar guvernanții de azi n-au învățat nici măcar că suntem țară a UE și că nu vor putea scăpa de MCV, dacă ministrul Justiției declară că Daniel Morar și Codruța Kövesi, bine apreciați în toate rapoartele CE, sunt suspecți de „influențe politice“. Ce fel de influențe politice? Ale președintelui, lipsit acum de orice mijloace efective de influențare și de acțiune? Absurd. Sau mai degrabă chiar ale Comisiei Europene și ale SUA care, prin vocea ambasadorului, au susținut o rocadă a celor doi, după expirarea mandatelor de la finele anului? În cazul acesta, Titus Corlățean, pe lângă că procedează fără minte și nediplomatic, mai și lasă să se bănuiască o enervare ascunsă a noilor guvernanți față de „ingerințele“ UE și SUA. Să nu fi învățat nimic Corlățean și Ponta din cazul Chiuariu, care a plecat de la Justiție fiindcă a încercat să clintească instituțional DNA, crezând că va face în sâc Comisiei? Sau speră ei în „prietenia“ lui Andrei Marga cu oamenii lui Putin? Atunci înseamnă că nici din cartea de istorie n-au învățat nimic! //