De același autor
Foarte mulți români trăiesc într-o fantasmă cu puțină priză în realitate în chestiunea refugiaților și a pericolelor viitoare ale multiculturalismului în România. Dar fantasma însăși este o realitate. Iar asta ar trebui să ne preocupe.
Un compartiment de tren aproape plin. La un moment dat, ușa se deschide și un călător întârziat cere voie să intre în compartiment și să se așeze alături de restul călătorilor. Aceștia acceptă și se strâng puțin pentru a-i face loc omului, deși nu sunt foarte încântați: locul fiecăruia a devenit mai îngust, insul nu e prea politicos, are pantofii murdari de noroi și are și cam multe bagaje. În sfârșit, după un timp lucrurile par să aranjeze, când, deodată, ușa compartimentului se deschide iar și un nou călător, suit la ultima stație, roagă să i se facă loc în compartiment, iar dacă pentru el nu-i cu putință, atunci măcar pentru copilul său. „Nu vezi, omule, că nu mai există niciun loc? Du-te în altă parte!“, izbucnește din compartiment o voce indignată. A cui este ea? A călătorului abia instalat ceva mai înainte!
Cam asta cred că este poziția europeanului est-central european în chestiunea refugiaților și, bineînțeles, cu asupra de măsură, aceea a majorității românilor (așa cum și un recent sondaj INSCOP pare să o ateste). Cuvântul de ordine pentru a descrie această atitudine este „frustrare“. În calitate de „rude sărace“, de ultimi veniți în „compartimentul comun“, esticii au acum impresia că Europa vestică și, acum, mai ales Germania i-a trădat. După ce pe estici și mai ales pe români i-a primit târziu și cu mârâieli, după ce le-a dat a înțelege, chipurile, că sunt nu numai sărăntoci, dar și cam neciopliți, ba chiar, unii dintre ei, infractori, iată că acum ușa compartimentului se deschide larg spre a-i primi pe „alții“, foarte diferiți, sosiți de te miri de unde, aparent mult mai săraci și mai neciopliți decât ei și care par să nu aibă niciun drept să călătorească împreună nici măcar în același tren, necum în același compartiment. Și, pe deasupra, Europa, prin sistemul cotelor obligatorii decis prin vot la JAI, ordonă. Călătorul instalat ultimul e nevoit să se restrângă și el, numai fiindcă „cei vechi“ sunt mai tari și mai mulți și i-o impun!
Mai mulți comentatori au criticat în ultimele zile poziția și prestația președintelui Iohannis în chestiunea refugiaților din Orientul Mijlociu, susținând că ea a fost caracterizată prin inconsecvență, opțiune eronată, rigiditate, miopie politică. Au afirmat că această poziție, preluată și de guvern, a condus la marginalizarea României, alături de Cehia, Slovacia și Ungaria, într-un club prăfuit și perdant al „refuznicilor“. Sunt cu totul de acord cu acești comentatori, dar mă tem că pentru mulți români, departe de a fi fost o eroare, votul NU la JAI al României a fost înregistrat drept o victorie morală, o atitudine demnă, drept un fel de „declarație de independență“ față de o Europă „imperialistă“ care „ne pune pumnul în gură“, când îndrăznim să avem obiecții. Am citit numeroase comentarii de răspuns la articolele care îl criticau pe Iohannis (de exemplu, cel al lui Cristian Pantazi pe HotNews), comentarii care văd lucrurile în acest fel. O frustrare adâncă răbufnește în foarte multe dintre aceste postări, o iubire-ură față de Occident pe care nu am văzut-o niciodată atât de manifestă. Oamenii îl felicită pe Iohannis, fiindcă nu s-a luat după alții, fiindcă n-a făcut ca Polonia, fiindcă a spus NU Germaniei (el, neamțul!), în acord cu opinia publică majoritară din România; după care invocă haotic suveranitatea națională, istoria, democrația, civilizația. Europa este învinuită de spirit dictatorial, de tratament discriminatoriu față de „frații din Est“, dar, mai ales, de orbire dinaintea pericolului musulman: deschide larg porțile inamicului care o va ucide încetul cu încetul. Unii merg atât de departe, încât cer ieșirea din UE; alții prezic pieirea Uniunii, alții pieirea civilizației occidentale, alții apocalipsa.
Bineînțeles, s-ar putea ca unele postări să fie opera celebrilor postaci ai Rusiei lui Putin, căci cine altcineva decât Rusia are a profita de pe urma resentimentelor antioccidentale ale Estului? Totuși, ar fi eronat, cred, să se nege autenticitatea celor mai multe dintre aceste postări. Autenticitate nu înseamnă, desigur, și adevăr. Cât de subiective sunt aceste atitudini, cât de lipsite sunt ele de aproape orice temei obiectiv e arătat și de faptul paradoxal că România nu este deloc o țintă a refugiaților și nici nu va deveni așa ceva în viitorul previzibil. Câteva mii de refugiați sunt, practic, aproape nimic sub raport social, economic și nici chestiunile de securitate nu vor deveni mult mai complicate, odată cu prezența lor. Nu există, așadar, nicio primejdie reală în România dinspre un așa-zis „val imigraționist“. Dimpotrivă, ar trebui să fim interesați să înlocuim o forță de muncă pierdută din cauza emigrației din ultimul deceniu.
Dar reacțiile psihologice ale maselor nu au nevoie de rațiuni obiective și în general nu se ghidează după argumente raționale, ci inventează argumente în sprijinul unor fantasme. Românii sunt revoltați fiindcă acești „asiatici“ par să se bucure de privilegii pe care ei, „europenii autentici“ (și care, vorba lui Viktor Orbán, ar fi apărat Europa timp de o mie de ani), nu le-au avut. „Nu ne-au primit în Schengen atâția ani, dar în calea ăstora nici nu mai există Schengen“, iată ce gândesc foarte mulți conaționali. N-au dreptate, cel puțin într-o mare măsură. Nu ai motive să te plângi că Europa nu te primește cu brațele deschise, atunci când, deși ai un premier trimis în judecată pentru corupție, acesta nu demisionează, în pofida cererilor repetate ale președintelui. Concluzia pe care Europa o trage de aici este că, pentru majoritatea opiniei publice românești, problema corupției nu este suficient de relevantă și că aceasta nu vrea să exercite o presiune suficientă asupra clasei politice. Căci, dacă o asemenea presiune ar exista, Victor Ponta nu ar mai fi fost premier de multă vreme.
Consider că foarte mulți români trăiesc într-o fantasmă cu puțină priză în realitate în chestiunea refugiaților și a pericolelor viitoare ale multiculturalismului în România. Dar fantasma însăși este o realitate. Iar asta ar trebui să ne preocupe.
Klaus Iohannis a declanșat astfel, poate fără să-și dea seama, poate dintr-un fel de instinct obscur al triplului marginal (sas față de germani, român față de Occident, provincial față de București), o izbucnire de frustrare și de resentiment provincial și antieuropean. O nouă frustrare, majoră, s-ar putea adăuga deci la celelalte, destule, ale nației. Nu știu ce va fi în viitor, dar mă tem că aceste sentimente se vor preciza, căutându-și o rezolvare politică. Iar dacă va fi așa, președintele nu va avea decât rolul ucenicului vrăjitor din poemul lui Goethe: a pus în mișcare forțe pe care nu cred că e capabil să le mai controleze.
...Orice voiaj cu trenul se încheie, într-un final. Călătorii își iau la revedere și se despart, uitând repede de resentimente. „Călătorii“ noștri însă nu pot părăsi compartimentul comun sau cel puțin așa se zice... Sau ar putea, totuși, unii dintre ei, cei foarte mânioși și frustrați, dacă vor insista prea mult?
