De același autor
Reprezentanții puterii devin nervoși și se indignează atunci când li se strigă „ciuma roșie“. Asocierea cu comuniștii din al căror partid derivă istoric li se pare o insultă. Și totuși, PSD, la o generație întreagă de la căderea regimului comunist, a recăpătat o mulțime de ticuri bolșevice; ba, am zice că ele s-au înmulțit amenințător în ultimul an. Partidul părea mult mai puțin „roșu“ chiar pe vremea lui Iliescu, ori Năstase, decât e azi, în „epoca“ lui Daddy (adică „tătucul“).
Poate cel mai frapant este intoleranța la ceea ce Lenin numise „fracționism“ și care, de fapt, însemna un minimum de diversitate în rândul conducerii partidului. Devoțiunea față de șeful suprem (sub acoperirea „programului de guvernare“) a fost promovată drept test suprem, iar cine a îndrăznit să-l critice pe Dragnea – fie și discret, precum Ecaterina Andronescu, Bădălău ori Firea - a intrat în dizgrație sau chiar a fost tras pe linie moartă. Alții care, precum cei doi foști prim-miniștri PSD, nu s-au conformat ordinelor Conducătorului, au fost dați afară din funcție. După „autocritică“, au fost păstrați în partid, dar fără influență. Alții, precum Ponta și Chirică (primarul Iașului) - critici pe față ai lui Dragnea –, au fost excluși.
Un al doilea aspect „bolșevic“ din PSD este obsesia „revoluției“. Este, desigur, ridicol să denumești „revoluție fiscală“ o șmecherie contabilă, care a dorit să salveze promisiunea electorală a măririi substanțiale a salariilor, atunci când acest lucru se dovedea cu neputință obiectiv; rezultatul a fost haosul fiscal și destule scăderi de salariu net, chiar dacă a crescut salariul brut. Notez însă că acestor oameni invocarea „revoluției“ li se pare onorabilă, și nu o simplă formulă grandilocventă. „Revoluția“ e, chipurile, progresistă, privește spre viitor, lovește în vechi privilegii și se asociază ideologiei unei stângi radicale. PSD de azi, în realitate un partid extrem de conservator, chiar reacționar, poate astfel poza în „avangardă“ – ceea ce, crede el, îi oferă niște avantaje propagandistice.
Al treilea mod de comportament care trimite la o variantă de „bolșevism“ este insinuarea că „partidul are întotdeauna dreptate“. Acest lucru se vede foarte bine din faptul că reprezentanții favoriți ai puterii și Liviu Dragnea mai ales nu-și cer scuze niciodată, nu recunosc niciodată că au greșit. Nici măcar faptul că a trebuit să se corecteze legea salarizării și a transferului contribuțiilor printr-o ordonanță de urgență, dată la două zile de la intrarea în vigoare a legii, n-a fost un motiv de scuze. Aproape întreg aparatul de justiție le strigă de un an că multe dintre schimbările preconizate la legile justiției sunt neavenite. Același lucru îl susține societatea civilă, sute de mii de oameni ieșiți în stradă, Comisia Europeană, ambasadele principalelor puteri. Răspunsul puterii este că unii sunt rău informați, alții nu înțeleg adevărurile profunde ale justiției, alții vor răul României, fiind în serviciul inamicilor națiunii. Adesea, ei se referă la entitatea ocultă numită „statul paralel“. Maximum la modul general ce admit pesediștii azi este că s-a comis cumva o „eroare de comunicare“ ori că niște funcționari mărunți au greșit niște calcule. Cinismul, aroganța și incapacitatea de a asuma propriile erori fac legea. Un foarte bun exemplu îl constituie răspunsul recent al ministrului Muncii, Olguța Vasilescu: când i s-a spus că totuși mulți salariați la stat au luat bani mai puțini ca urmare a „revoluției fiscale“, ea a răspuns, reinventând celebra „dialectică marxist-leninistă“: „Salariile au crescut; doar veniturile au scăzut“.
În sfârșit, sunt semne „bolșevice“ și disprețul, ura chiar față de instituțiile statului pe care încă trebuie să le respecte și care deocamdată au refuzat să li se supună: când Darius Vâlcov, artizanul „revoluției fiscale“ și în prezent consilier al premierului, e condamnat în primă instanță de Înalta Curte la opt ani de închisoare pentru spălare de bani și alte delicte legate de corupție, Codrin Ștefănescu, secretar general al PSD, se dezlănțuie într-o diatribă împotriva Înaltei Curți. Susține că partidul său e „hăituit“ de zbirii „statului paralel“. Respectivul nu e sancționat de partid, care, pe de altă parte, se consideră calomniat când i se reproșează (mai ales la nivel european) ostilitatea față de statul de drept.
Liviu Dragnea tânjește să conducă discreționar și pe vecie întreaga țară, precum Ceaușescu. Și-ar dori să nu aibă de respectat nicio Constituție, să nu-i pese nici de justiție, nici de drepturile omului, nici de angajamentele internaționale, dacă nu-i convin. Nu vrea să mai aibă necazuri cu corupția și cu îmbogățirea „nomenclaturii“ de partid. Visează, pesemne, să blocheze orice critică internă sau externă partidului, să pună botniță presei ostile. Dacă ar putea, ar limita călătoriile în străinătate, ar interzice demonstrațiile și Internetul, ar închide țara cu un gard de sârmă ghimpată, și-ar trimite la închisoare oponenții politici, precum fac Putin și Erdoğan. Ceea ce nu l-ar împiedica, desigur, să tremure ziua și noaptea de frică, obsedat de suspiciuni față de toții apropiații, căzut într-un delir paranoic, temându-se tot mai mult să nu aibă soarta lui Ceaușescu. Să-l liniștim însă: în zilele noastre, în 2018, despotismul neobolșevic al lui Dragnea și al PSD-ului (la care a adus o contribuție și ALDE), deși nu trebuie deloc subestimat și nu-i chiar o furtună într-un pahar cu apă, rămâne totuși limitat în posibilități și resurse. Avem o societate civilă. Avem o presă nu în totalitate subordonată. Suntem în UE și NATO. Avem și un președinte, ce-i drept, cam prea rar activ. Avem o Constituție. Aș zice și că, din fericire, incompetența crasă a puterii pune piedici propriilor ambiții despotice, mobilizând ura socială împotriva ei și paralizându-i multe dintre acțiuni. Dacă ar fi eficienți, ar fi mult mai periculoși. Cred că bolșevismul lor întârziat stă pe picioare de lut, spre binele nostru, al tuturor. Și totuși, spre răul nostru, el există.