Neobolșevism pe picioare de lut

Reprezentanții puterii devin nervoși și se indig­nea­ză atunci când li se strigă „ciuma roșie“. Aso­cierea cu comuniștii din al căror partid derivă is­toric li se pare o insultă. Și totuși, PSD, la o ge­ne­rație întreagă de la căderea regimului comunist, a recăpătat o mulțime de ticuri bolșevice; ba, am zice că ele s-au înmulțit amenințător în ultimul an. Partidul părea mult mai puțin „roșu“ chiar pe vremea lui Iliescu, ori Năstase, decât e azi, în „epo­ca“ lui Daddy (adică „tătucul“).

Poate cel mai frapant este intoleranța la ceea ce Le­nin numise „fracționism“ și care, de fapt, în­semna un minimum de diversitate în rândul con­ducerii partidului. Devoțiunea față de șeful su­prem (sub acoperirea „programului de gu­ver­na­re“) a fost promovată drept test suprem, iar cine a îndrăznit să-l critice pe Dragnea – fie și discret, precum Ecaterina Andronescu, Bădălău ori Firea - a intrat în dizgrație sau chiar a fost tras pe linie moartă. Alții care, precum cei doi foști prim-mi­niștri PSD, nu s-au conformat ordinelor Con­du­că­torului, au fost dați afară din funcție. După „au­to­critică“, au fost păstrați în partid, dar fără in­flu­en­ță. Alții, precum Ponta și Chirică (primarul Ia­șului) - critici pe față ai lui Dragnea –, au fost ex­cluși.

Un al doilea aspect „bolșevic“ din PSD este ob­se­sia „revoluției“. Este, desigur, ridicol să de­nu­mești „revoluție fiscală“ o șmecherie contabilă, ca­re a dorit să salveze promisiunea electorală a mă­ririi substanțiale a salariilor, atunci când acest lucru se dovedea cu neputință obiectiv; rezultatul a fost haosul fiscal și destule scăderi de salariu net, chiar dacă a crescut salariul brut. Notez însă că acestor oameni invocarea „revoluției“ li se pa­re onorabilă, și nu o simplă formulă gran­di­loc­ven­tă. „Revoluția“ e, chipurile, progresistă, privește spre viitor, lovește în vechi privilegii și se aso­cia­ză ideologiei unei stângi radicale. PSD de azi, în realitate un partid extrem de conservator, chiar re­acționar, poate astfel poza în „avangardă“ – ce­ea ce, crede el, îi oferă niște avantaje propagan­distice.

Al treilea mod de comportament care trimite la o variantă de „bolșevism“ este insinuarea că „par­ti­dul are întotdeauna dreptate“. Acest lucru se ve­de foarte bine din faptul că reprezentanții favoriți ai puterii și Liviu Dragnea mai ales nu-și cer scu­ze niciodată, nu recunosc niciodată că au greșit. Nici măcar faptul că a trebuit să se corecteze le­gea salarizării și a transferului contribuțiilor pri­n­tr-o ordonanță de urgență, dată la două zile de la intrarea în vigoare a legii, n-a fost un motiv de scuze. Aproape întreg aparatul de justiție le strigă de un an că multe dintre schimbările preconizate la legile justiției sunt neavenite. Același lucru îl sus­ține societatea civilă, sute de mii de oameni ie­șiți în stradă, Comisia Europeană, ambasadele prin­cipalelor puteri. Răspunsul puterii este că unii sunt rău informați, alții nu înțeleg adevărurile profunde ale justiției, alții vor răul Ro­mâ­niei, fiind în serviciul inamicilor națiunii. Adesea, ei se referă la entitatea ocultă nu­mită „statul paralel“. Maximum la modul general ce admit pesediștii azi este că s-a comis cumva o „eroare de comunicare“ ori că niște funcționari mărunți au greșit niș­te calcule. Cinismul, aroganța și in­ca­pa­ci­tatea de a asuma propriile erori fac le­gea. Un foarte bun exemplu îl constituie răspunsul recent al ministrului Muncii, Ol­guța Vasilescu: când i s-a spus că totuși mulți salariați la stat au luat bani mai pu­țini ca urmare a „revoluției fiscale“, ea a răspuns, reinventând celebra „dialectică marxist-leninistă“: „Salariile au crescut; doar veniturile au scăzut“.

În sfârșit, sunt semne „bolșevice“ și dis­pre­țul, ura chiar față de instituțiile sta­tu­lui pe care încă trebuie să le respecte și ca­re deocamdată au refuzat să li se supună: când Darius Vâlcov, artizanul „revoluției fis­cale“ și în prezent consilier al pre­mie­ru­lui, e condamnat în primă instanță de Înal­ta Curte la opt ani de închisoare pen­tru spălare de bani și alte delicte legate de corupție, Codrin Ștefănescu, secretar ge­ne­ral al PSD, se dezlănțuie într-o diatribă îm­potriva Înaltei Curți. Susține că par­ti­dul său e „hăituit“ de zbirii „statului pa­ra­lel“. Respectivul nu e sancționat de par­tid, care, pe de altă parte, se consideră ca­lomniat când i se reproșează (mai ales la ni­vel european) ostilitatea față de statul de drept.

Liviu Dragnea tânjește să conducă dis­cre­ționar și pe vecie întreaga țară, precum Ceau­șescu. Și-ar dori să nu aibă de respec­tat nicio Constituție, să nu-i pese nici de justiție, nici de drepturile omului, nici de angajamentele internaționale, dacă nu-i con­vin. Nu vrea să mai aibă necazuri cu co­rupția și cu îmbogățirea „no­men­cla­tu­rii“ de partid. Visează, pesemne, să blo­che­ze orice critică internă sau externă par­tidului, să pună botniță presei ostile. Dacă ar putea, ar limita călătoriile în străină­tate, ar interzice demonstrațiile și Inter­ne­tul, ar închide țara cu un gard de sârmă ghimpată, și-ar trimite la închisoare opo­nenții politici, precum fac Putin și Er­do­ğan. Ceea ce nu l-ar împiedica, desigur, să tremure ziua și noaptea de frică, ob­se­dat de suspiciuni față de toții apropiații, că­zut într-un delir paranoic, temându-se tot mai mult să nu aibă soarta lui Ceau­șes­cu. Să-l liniștim însă: în zilele noastre, în 2018, despotismul neobolșevic al lui Drag­nea și al PSD-ului (la care a adus o con­tri­buție și ALDE), deși nu trebuie deloc sub­es­timat și nu-i chiar o furtună într-un pa­har cu apă, rămâne totuși limitat în po­si­bilități și resurse. Avem o societate ci­vilă. Avem o presă nu în totalitate subordonată. Suntem în UE și NATO. Avem și un pre­șe­din­te, ce-i drept, cam prea rar activ. Avem o Constituție. Aș zice și că, din feri­ci­re, incompetența crasă a puterii pune pie­dici propriilor ambiții despotice, mo­bi­lizând ura socială împotriva ei și para­li­zându-i multe dintre acțiuni. Dacă ar fi eficienți, ar fi mult mai periculoși. Cred că bolșevismul lor întârziat stă pe picioare de lut, spre binele nostru, al tuturor. Și to­tuși, spre răul nostru, el există.