De același autor
Ati observat, desigur, ca, la noi, nici unul - absolut nici unul - dintre cei acuzati si judecati pentru coruptie, spalare de bani, criminalitate organizata, spionaj si orice alta crima nu recunoaste nimic, nu admite nici cea mai slaba urma de vinovatie proprie, nici macar prin invocarea unor circumstante atenuante. Nu - el nu-i vinovat, iar acuzatiile sunt "politice", sunt urzite in mod neintemeiat de inamicii sai - nume mari si oameni puternici - iar el, respectivul, abia asteapta sa-si demonstreze nevinovatia inaintea instantei. Nimeni, de la Adrian Nastase la Omar Hayssam, de la Dan Ioan Popescu la Zsolt Nagy, de la Dan Voiculescu, Dinu Patriciu la fratii Camataru, nu-i vinovat. Sunt cu totii oameni cinstiti, muncitori. Au castigat cu greu si cu sudoare banul. Au facut lucruri bune in economie, in politica, in societate. Familiile si prietenii ii iubesc. Succesul si valoarea lor a starnit invidia, ura unor oameni rai, corupti, a unor monstri, a unor guvernanti care "fac politie politica". (Desigur, cand vreunul dintre "monstri" ajunge in aceeasi situatie, auzim exact aceleasi vorbe rostite in directie inversa.) Nici macar cei condamnati definitiv, precum Miron Cozma, nu recunosc nimic, preferand sa treaca drept instrumentele altora decat autorii propriului destin, dar negand cu indarjire orice culpa personala.
Se stie ca in procesele staliniste, acuzatii - adesea personalitati importante ale partidului, armatei sau economiei sovietice - marturiseau absolut tot ce li se cerea, ba chiar recunosteau crime oribile pe care era cu neputinta sa le fi facut. Oricine admitea oricand ca e vinovat de orice! La noi, e exact pe dos (si nu stiu daca e cazul sa ne felicitam): nimeni, niciodata nu admite a fi vinovat de nimic. Nu se accepta nici o vina, nici o responsabilitate personala sau eroare morala proprie, ci se invoca numai ticalosia continua si neinduratoare a tuturor celorlalti, separat sau laolalta intr-o conspiratie universala.
Am mai observat ceva: cand diferiti borfasi, membri ai unor grupuri mafiote, manageri necinstiti si altii eiusdem farinae sunt arestati, ei fac aproape de regula gestul reflex de a-si acoperi fata pentru a nu fi filmati de camerele TV care urmaresc evenimentul. Gest fara logica, la prima vedere, caci se anunta dinainte bineinteles (si ei nu o pot ignora) cine a fost arestat, de ce este acuzat etc. Sensul gestului e ca omului ii e rusine, o teribila rusine si are pentru moment reflexul primitiv sa creada ca, daca el nu vede, nici ceilalti nu-l pot vedea si nu stiu cine este. Dar pentru ce anume ii e rusine? Din punctul lor de vedere pare un nonsens. Caci, bineinteleles ca, mai tarziu, toti arestatii vor sustine indarjit ca sunt cei mai cinstiti oameni din lume si ca nu sunt vinovati de absolut nimic. Or, daca te simti cu constiinta impacata, nu ai de ce sa-ti feresti privirea, ci, dimpotriva, vei privi tinta si sfidator pe toata lumea, clamandu-ti si astfel inocenta! Pare contradictoriu, deci, ce se intampla.
Cred ca, de fapt, la noi nu exista, in general, o reala constiinta a vinii morale. Oamenii nu se considera personal vinovati nici de delicte grave, nici de felul lor de viata, nici de alegerile lor nefericite. Pur si simplu, de vina e intotdeauna un altul - strainul, dusmanul, "celalalt". Daca totusi omului ii e rusine de ceva, nu e ca a facut ceva rau, ci ca apare, inaintea celor din comunitatea lui, intr-o postura penibila - de pilda cu catuse la maini. Ii e rusine nu ca a furat, de pilda, ci ca s-a lasat capturat sau arestat, ca nu a fost "barbat" destul ca sa scape la timp! N-a avut cei mai buni avocati, poate! N-a stiut sa-i pacaleasca pe anchetatori, sa-si piarda urmele, sa dispara din tara, trecand frontiera travestit si cu pasaport fals. N-a dat mita cui trebuia la timp sau in cantitate indestulatoare etc. N-a cumparat destui politicieni! Evita deci privirea alor sai, nu fiindca s-ar recunoaste vinovat de un delict, ci fiindca s-a vadit tuturor ca a fost un prost! Ceea ce e de neiertat in ochii sai si merita o autoumilire. Ascunderea fetei - de parca ar spune: "nu merit sa ma priviti in ochi, sunt un nimeni"!
Cred ca e greu sa avem o justitie functionala atata vreme cat sentimentul popular va inclina inspre o civilizatie care penalizeaza nu vina morala, ci gafa de a te lasa prins. Pana la urma, dincolo de legi, sentinte, proceduri judecatoresti, trebuie sa existe un consens social larg asupra rosturilor profunde ale justitiei: ea trebuie sa stabileasca cine e vinovat, si nu cine a jucat slab sau eronat. Este necesar, pentru stabili o anumita incredere, ca intr-un anumit numar de cazuri, acuzatii sau condamnatii sa marturiseasca, sa-si faca mea culpa - chiar daca recunoasterea in sine nu este obligatorie si nu poate frana, strict vorbind, mersul justitiei. Dar atunci cand recunoasterea unei crime reale e vazuta la modul aproape general ca suprema imbecilitate, rosturile justitiei vor tinde sa fie deformate si deturnate si prea putini vor fi convinsi ca s-a judecat corect. Or, nu vom avea o justitie cu adevarat functionala pana cand nu vom crede in ea si nu vom incepe sa credem in ea pana cand nu il vom auzi pe un politician, pe un om de afaceri, pe un mafiot, pe un manager adusi in fata tribunalului, declarand: "da, sunt vinovat, am gresit! Nu ceilalti, nu presedintele, nu premierul, nu mafia etc. sunt de vina, ci eu insumi". Dupa care, poate, isi va ascunde fata...
