De același autor
De ce ar trebui eu, ca plătitor de impozite, să subvenționez implicit partide pe care nu le doresc la putere, ba chiar aș dori să nu existe?
Cum ar trebui să fie finanțarea campaniilor electorale? Din fonduri publice sau private? Iar dacă sunt private, oare ar trebui ca ele să fie limitate, așa cum prevede legea actuală (adoptată în 2006), sau nelimitate, așa cum se întâmplă în Statele Unite, de exemplu? Comisia parlamentară de Cod electoral, preluând un model polonez, ni se spune, a adoptat recent în unanimitate principiul finanțării exclusiv de la buget a campaniilor. Argumentul a fost că numai așa se va evita corupția și banii negri donați de partide. Nu ne impresionează această grăbită unanimitate, așa că ne vom întreba dacă soluția adoptată este rezonabilă.
În actuala lege, nu se pot depăși anumite plafoane în donațiile private făcute partidelor. De asemenea, partidele dispun de anumite subvenții anuale de la buget, calculate după un anumit algoritm. Orice sumă – legal donată – care depășește plafonul (calculat în baza salariului minim pe economie) este confiscată. Costul real al campaniilor electorale depășește însă cu mult acest plafon și de aceea partidele sunt tentate să primească donații neînregistrate și nedeclarate (bani duși cu servieta), care, evident, au destule șanse să fie murdari. În felul acesta, partidele procură fonduri suficiente, iar oamenii de afaceri vor spăla diverse sume, obținând pe deasupra promisiuni de la oamenii politici. Cazul Udrea, investigat acum de DNA, este o bună dovadă a acestui mecanism periculos. Or, tocmai existența unui plafon legal este ceea ce creează tentația încălcării legii din partea partidelor. Cu ce se vor schimba lucrurile atunci, dacă finanțarea campaniilor va fi transferată asupra bugetului? Cu nimic, afară doar că sarcina financiară va cădea asupra tuturor plătitorilor de impozite. Campaniile vor rămâne la fel de scumpe în realitate, iar ingineriile financiare prin care se vor transfera bani nedeclarați dinspre oamenii de afaceri către partide și candidați vor înflori cel puțin la fel de bine ca și acum. Orice decalaj major între oferta legală de fonduri și cererea reală va tinde să fie redus în mod ilegal. Dar finanțarea de la buget are și alte cusururi.
Primul dintre acestea privește faptul că banii prevăzuți se decontează după alegeri, spune proiectul adoptat de Comisie. Așadar, partidele trebuie să se împrumute înaintea campaniei electorale. În acest caz, partidul de la putere are, mi se pare, un clar avantaj. Băncile s-ar putea să fie mai generoase cu partidele aflate la putere. Dar, oricum, rezultă că prin finanțarea de la buget vom deplasa influența de la donatorii privați români la bănci - și ele private, în plus deținute, în majoritate, de capitalul străin.
Apoi, mă întreb: în numele cărui principiu de drept cetățenii ar fi privați de dreptul de a-și exprima opțiunea politică, adeziunea la un partid sau la un candidat la președinție și prin donații, mai ales în timpul campaniilor electorale? Desigur, donația - de 10 lei sau de un milion de lei - trebuie să fie transparentă și deci înregistrată cu acte contabile. Dar de ce să fie oprită? Mai mult, în numele cărui principiu de drept ea trebuie să fie limitată, ca în legea actuală? În plus, de ce ar trebui eu, ca plătitor de impozite, să subvenționez implicit partide pe care nu le doresc la putere, ba chiar aș dori să nu existe? De ce ar trebui eu să contribui la candidaturile lui Dan Diaconescu și C.V. Tudor și chiar Victor Ponta, plagiatorul? Sunt de acord să plătesc impozite pentru multe, inclusiv pentru ca statul să asigure un cadru propice pentru alegeri, dar de aici și până la a subvenționa candidaturi corupte, șovine, antioccidentale și populiste este o cale lungă, pe care nu doresc s-o parcurg! Una este susținerea cadrului jocului democratic, și alta – susținerea unora dintre jucătorii înșiși. Prima mi se pare o datorie publică, cea de-a doua – o opțiune privată.
Soluția, după mine, nu este finanțarea de la buget, ci finanțarea exclusiv din fonduri private, neplafonată și transparentă, cu respectarea unor reguli de înregistrare severe și cu pedepse aspre pentru orice evaziune fiscală. În felul acesta, cred, nivelul de corupție va scădea, fie și numai pentru că una dintre destinațiile importante ale banilor negri va pierde din pondere. Cel puțin, partidele vor fi mai puțin tentate să se preteze la inginerii financiare, devenite nu doar mai riscante, dar și mai puțin necesare, deoarece nu mai există limite legale, dincolo de care orice sumă este confiscată. Unii vor zice: astfel, partidele se vor afla la cheremul oamenilor de afaceri bogați, chiar mai mult decât acum. Dar e preferabil ca ele să aibă cât mai mulți donatori privați (iar numărul acestora poate crește foarte mult, dacă s-ar apela la potențial numeroșii mici donatori) decât să aibă unul singur – statul – a cărui imparțialitate este foarte neconvingătoare – la noi cel puțin, unde în practică statul înseamnă un partid sau o coaliție majoritară. Interesul public rezultă mai sigur din însumarea și contrapunerea spontane a numeroase interese private decât din autopromovarea statului ca unic exponent al acestui interes public. Aș mai adăuga că, deocamdată, partidele politice „beneficiază“ de extrem de puțină apreciere din partea publicului. Oare cei care au votat în unanimitate finanțarea din banii contribuabililor a campaniilor electorale își închipuie că în acest fel vor ridica nivelul respectiv de apreciere? Nu vor zice oamenii: „După ce că trebuie să plătim pentru nesimțiții și corupții din parlament, acum trebuie să plătim ca ei să fie și aleși acolo“?
Trebuie să știm, desigur, cine câți bani a dat și cui, pentru a evalua corect legăturile dintre politicieni și oamenii de afaceri. Totuși, existența acestor legături rămâne un dat inevitabil într-o societate capitalistă și liberă. Întrebarea este numai dacă vrem să le scoatem la lumina zilei și, deci, eventual, să le putem cu ușurință judeca sau preferăm să le ascundem ipocrit, interesat și, în orice caz, păgubos pentru societate.
