Învierea lui Ponta

Așa cum unii s-au temut, președintele Iohannis a pierdut, la începutul mandatului, marea ocazie de a-l debarca pe Ponta și acum e obligat la o „coabitare“, care, inevitabil îl va măcina pe el și PNL-ul și îl va consolida pe prim-ministru.

După ce Victor Ponta a pierdut alegerile pre­zidențiale fără drept de apel, a părut, pen­tru câteva săptămâni, oarecum de­con­certat. Catastrofa generală părea iminentă: că­derea guvernului, pierderea partidului. Singura „soluție“ pe care a găsit-o la re­pezeală a fost mica vacanță cu amicul Șova în Dubai. Cred că dacă noul președinte i-ar fi cerut atunci, public, să demisioneze, ar fi făcut-o, căci i se muiaseră genunchii și i se us­case cerul gurii, pentru a spune astfel. Dar președintele ales nu i-a zis nimic de acest fel. Iar Ponta, încet-încet, s-a repus pe picioare. I-a exclus din partid pe rebelii gen Vanghelie și Geoană, ca să nu creeze emulație. S-a întâlnit de mai multe ori cu președintele Iohannis, promițând o bună co­laborare și amânând astfel orice conflict. A refăcut alianța de la putere cu Oprea și Tăriceanu. A remaniat guvernul. A produs un proiect atractiv, fie și cam demagogic, precum cel al Codului Fiscal, promițând o scădere generală a impozitelor. Și, chiar da­că scepticismul prevalează aici, totuși nu se poate spune că nu vine în întâmpinarea aș­teptării multor cetățeni și firme. În plus, cu acest proiect „trage preșul“ de sub pi­cio­a­rele liberalilor, care nu prea mai au ce să pro­pună în materie de taxe, decât să critice proiectul – ceea ce nu sună bine. Chiar re­centele acțiuni ale ANAF, oricât ar fi de pig­mentate cu populism, sunt corecte în esen­ța lor. (De vreo două săptămâni a început să mi se dea bon fără să-l cer în micile ma­ga­zine unde, ani de zile, nu mi se dădea bon decât la cerere, și atunci cu priviri ur­suze.) Pe de altă parte, deocamdată nu s-a ales nimic de legile electorale și, după pă­re­rea mea, PSD va face orice cu putință pen­tru a trage de timp. Mai ales votul prin co­respondență și alegerea primarilor în două tururi sunt vădit împotriva interesului său electoral.

Reînvierea lui Ponta a fost ajutată și de alte împrejurări. Iohannis și-a intrat în atribuții abia la o lună după ce a fost ales, iar apoi s-a arătat mult mai preocupat de politica externă – nu că n-ar fi avut motive. „Ma­re­le“ PNL, oricum încă divizat de ri­va­li­tățile dintre vechii liberali și vechii pe­de­liști, e un partid vlăguit, lovit de în­cre­me­nire. Unul dintre copreședinții săi, Vasile Bla­ga, aproape a dispărut. Celălalt, Alina Gor­ghiu, e o mediocritate ambițioasă, fără șanse în lupta cu șiretul prim-ministru. Că­tă­lin Predoiu, desemnat ca potențial prim-ministru, ține din când în când conferințe de presă pe care puțini le urmăresc. Proiectul liberal de a-l da jos pe Ponta printr-o moțiune de cen­zură pare, în acest moment, foarte în­depărtat. Iohannis însuși a admis de cu­rând că nu el face opoziția și că este probabil ca PSD să rămână la gu­vernare până în 2016. Ceea ce a sunat ca o resemnare.

Rămâne „opoziția“ DNA-ului, care, ia­tă, acum i l-a luat lui Ponta pe mi­nis­trul de Finanțe, pe „colecționarul“ Vâl­cov, și care, dacă Senatul va bi­ne­voi, îl va aresta și pe amicul Șova, spre a nu mai vorbi despre mulți alți pesediști glorioși. Dar aici există, slavă Domnului, echitate: nici celelalte par­tide nu stau strălucit sub acest raport.

Pe scurt, Ponta pare să fi trecut hopul pierderii alegerilor și va începe – dacă nu intervine ceva special – să suie trep­tat în sondaje, recuperând han­di­capul de imagine.

Ceea ce vreau să spun este că, așa cum unii s-au temut, președintele Io­hannis a pierdut, la începutul man­datului, marea ocazie de a-l debarca pe Ponta și că acum e obligat la o „coa­bitare“, care, inevitabil îl va măcina pe el și PNL-ul și îl va consolida pe prim-ministru.

Nu știu dacă d-l Iohannis e îngrijorat de această perspectivă. (Mi-ar părea bi­ne dacă ar fi.) S-ar zice că, în­țe­le­gând rigid și restrictiv rolul său cons­tituțional, obsedat, pe de altă parte, să facă „altceva“ decât Traian Băsescu, Iohannis a fugit și fuge de un conflict deschis cu Ponta, jucând astfel exact jo­cul dorit de Ponta. Unii îl vor ad­mi­ra pentru asta. Totuși, el pare să uite că alegerea sa a fost în mare măsură determinată de dezgustul și teama de Ponta, de minciunile sistematice și sis­temice ale PSD-ului. Pare să uite că el nu a fost atât de masiv votat ca să de­biteze platitudini citite, ci ca să îm­pingă la o reformă a vieții politice și a legislației. Chiar și acum, imensa lui po­pularitate i-ar da posibilitatea să în­trerupă puțin liniștea lui Ponta – lu­cru imposibil pentru Băsescu în pe­ri­oada 2012-2014. Dar ce reformă a vie­ții politice avem când parlamentul, mai ales Senatul, continuă să sfideze cu indecență solicitările DNA și au­to­ritatea președintelui? Ce reformă avem când noua legislație electorală doar­me în sertare? Și mai ales, ce reformă so­cială avem când premierul plagiator guvernează nestingherit, continuând să ofere elevilor, studenților și pro­fe­sorilor un exemplu de strălucită rea­li­zare personală prin cea mai grosolană fraudă?