De același autor
Donald Trump a decis: Statele Unite întrerup relația cu OMS – adică nu vor mai plăti cele 450 de milioane de dolari anual acestei organizații, cu mult cea mai mare contribuție din lume. Motivul – spune Trump – este faptul că organizația e dominată de China, deși aceasta nu plătește decât 40 de milioane anual. Fără îndoială că are destulă dreptate: cu ajutorul țărilor africane mai ales, pe care le domină economic și politic, China a reușit în anii din urmă să obțină o masă critică în conducerea acestei organizații. Iar faptul că, sub protecția OMS, a ascuns începuturile epidemiei cu COVID-19 rămâne extrem de criticabil și de îngrijorător.
Întrebarea este: dacă ești nemulțumit de o organizație internațională, e preferabil să te retragi și s-o abandonezi adversarilor chiar în timpul unei crize mondiale, când cooperarea internațională e esențială, sau să încerci s-o reformezi din interior, creând soluții noi și alcătuind noi coaliții, mai ales când dispui de respectivele imense resurse financiare? Mi se pare greu de susținut rațional prima alternativă.
Fără îndoială, acțiunile președintelui american nu sunt, unele dintre ele cel puțin, lipsite de un anumit „sâmbure de realism”. Așa a fost și cazul acordului nuclear cu Iranul, din care Statele Unite au ieșit, și chiar al acordului climatic de la Paris. Dar efectul de ansamblu, în prezent și în viitor, mi se pare că nu-i deloc benefic nici Statelor Unite, nici Occidentului și poate că nici stabilității lumii în general, care n-a trăit chiar deloc așa de rău, timp de multe decenii, sub ceea ce s-a numit „Pax Americana”.
Nu se poate să n-ai în minte exemplul izolaționismului american de după Primul Război, când retragerea Statelor Unite din Liga Națiunilor a paralizat în mare măsură capacitatea de acțiune a organizației, contribuind la slăbirea democrațiilor dinaintea puterilor totalitare.
Mai ales că, pandemia fiind, prin natura lucrurilor, globală, iar Statele Unite fiind cel mai rău lovite dintre toate țările, e limpede că soluțiile nu pot fi găsite local sau regional; răspândirea virusurilor nu poate fi stopată fiindcă te retragi dintr-o organizație mondială. Iar managementul american al crizei Coronavirus nu poate fi considerat deloc ideal și nici măcar rezonabil, așa încât modelul american aici a fost falimentar. (Dimpotrivă, modelul sud-coreean sau cel german a câștigat o bună reputație.) Administrația Trump a venit la putere cu sloganul „Make America Great Again”, dar se pare că tot ceea ce va fi reușit după patru ani de mandat e o Americă mai puțin influentă în lume, mai puțin ascultată de inamici, cu mai puțini prieteni, cu aliați mai suspicioși și mai nervoși și cu probleme imense nerezolvate. În plus, societatea americană este interior divizată mai mult ca oricând în istoria sa și, dacă faptul nu i se poate pune la socoteală în exclusivitate lui Trump (Obama a avut și el o contribuție), trebuie să fii orb sau radical de dreapta ca să nu recunoști că stilul său de guvernare și de comunicare, cu dispreț la adresa valorilor liberale și adesea chiar la adresa inteligenței comune, a jucat un rol esențial în producerea respectivelor falii.
Oricât de problematic ar fi să facem judecăți cu vocație istorică în mijlocul evenimentelor, e greu să nu te gândești că America e în declin – deopotrivă pe plan intern și pe plan extern. Iar dacă America e în declin, la fel e și Occidentul. Iar dacă e așa Occidentul, la fel sunt și valorile sale fundamentale. Firește, sunt multe motive impersonale ale declinului, ținând de economie, finanțe, societate, demografie, geopolitică. Dar mă îngrijorează mai ales declinul valorilor liberale și democratice, care și-au pierdut strălucirea de altădată și sunt mai puțin respectate, în raport cu aprecierea de care se bucură din nou societățile liberale, închise, precum China, Rusia, Turcia etc. Or, mi se pare că Donald Trump e aici omul destinului: prin el, declinul Americii și al Occidentului a căpătat un vector și o față, asemenea chipului Cezarilor din epoca decadenței romane. Iar asta nu-i puțin.
Este desigur important de știut dacă Trump își va asigura, sau nu, un al doilea mandat. Dar chiar dacă va eșua, mă tem că forțele declinului american au fost amorsate și va fi aproape imposibil ca ele să fie stopate de o nouă administrație democrată. Totuși, aceasta ar putea încetini procesul și limita daunele – așa că nu-i deloc inutil efortul de a-l înlocui pe Trump de la Casa Albă.
Peste un timp, când se va scrie istoria acestui secol, s-ar putea să se atribuie pandemiei cu SarsCov 2 un rol hotărâtor în schimbarea ierarhiilor marilor puteri. Pandemia nu va fi făcut decât să scoată la lumină ceea ce dospea de mai multă vreme, revelând slăbiciunile și incapacitățile noastre – deopotrivă pe plan individual, pe plan național, dar și global. Cred însă că acei istorici vor greși dacă nu-l vor lua în calcul, în stabilirea factorilor cu contribuție la decadența Occidentului, și pe funestul Donald Trump, președintele care a vrut, cu mijloace complet inadecvate, să facă o Americă mai mare și a lăsat una mai mică. //
