O decizie neavenită

Decizia CCR din 16 februarie, în temeiul căreia SRI nu mai poate face interceptări (ascultări) la ce­re­rea procurorilor DNA, DIICOT și din Parchetul Ge­neral, pe motiv că SRI nu este organ de urmărire penală, face parte din aceeași serie nefericită cu „le­gea lui Dragnea“ privind „discriminarea so­cială“: noblețe, democratism în aparență, care aco­peră sau riscă să acopere lucruri mai puțin fru­moase. S-o spunem clar: Decizia CCR e o bătălie pierdută pentru lupta anticorupție, dar și un risc la adresa securității naționale, într-o vreme inter­națională tulbure.

Vorbim mai întâi, bineînțeles, despre declararea ile­gală a interceptărilor în dosarele în curs, fără a aștepta închiderea acestora. Ideea care se des­prin­de e urgența: presupusele încălcări ale dreptului la intimitate au fost atât de teribile, încât e musai să fie îndreptate pe loc! Dar unde a fost abuzul atâ­ția ani? A demonstrat cineva neutru (vreo ins­tanță) până acum că interceptările realizate sub man­datul unui procuror și cu avizul unui jude­că­tor au fost abuzive ori excesive? N-am auzit. Am au­zit, în schimb, și am văzut transcrierile ne­nu­măratelor șpăgi, trafic de influență, șantaje etc. Pe astea le radem de acum din dosare? Cică e la la­ti­tu­dinea judecătorului, spune judecătorul cons­ti­tu­țional Daniel Morar, deoarece există „nulități ab­solute“ și „nulități relative“. Cum adică? Curtea în­locuiește o ambiguitate („alte organe spe­cia­li­za­te“) cu un haos? Dosarul lui Oprescu devine mai alb, fiindcă aici nulitatea e absolută (a dosarului!), în timp ce al lui Icsulescu – nu, că e „relativă“? Și apoi, mă întreb și eu, ca omul prost: de ce o con­versație telefonică dintre doi inși care pun la cale fie o șpagă uriașă, fie un trafic de droguri, fie chiar o crimă poate deveni deodată „probă lovită de nu­litate“ în instanță, dacă a fost culeasă de SRI, dar aceeași probă e în regulă, dacă a fost culeasă de un serviciu tehnic al DNA sau DIICOT (care încă nu există)? E mai important cine trage cu urechea decât ce anume află acesta? Însă, se va spune, poa­te: cum putem fi siguri că ce ascultă SRI e corect, și nu contrafăcut sau abuziv descifrat? În general, parcă poți să ai încredere în „servicii“?

Or, eu cred că nu vom evita abuzurile pentru via­ța privată a cetățeanului mai bine dacă scoatem SRI din joc complet în dosarele de corupție, do­tând în schimb procurorii cu servicii de informații spe­cializate (care vor dubla, tripla SRI). Dim­po­tri­vă, mărim riscul de abuzuri. Există o metodă ve­che și verificată în construcția politică și ins­ti­tu­țională pentru a evita abuzul și prea marea putere a unei singure instituții: divizarea responsabilității și cooperarea instituțională. Este exact ceea ce am avut până în 16 februarie: dosar DNA sau DIICOT, realizat (deloc exclusiv) și cu sprijinul tehnic al SRI, mandatul de interceptare fiind aprobat de un judecător. Trei parteneri, așadar, independenți ie­rarhic. De acum înainte însă, unul dintre par­te­neri (ofițerul de informații) va deveni subor­do­na­tul ierarhic al procurorului. Era greu de crezut, pâ­nă acum, că un procuror abuziv putea să-l convingă pe un ofițer SRI ca acesta să-i falsifice probele din interceptările obținute, deoarece ofițerul îi era doar colaborator, nicidecum subordonat. Și invers, e mai puțin probabil ca un ofițer de informații să falsifice probele pentru un procuror colaborator decât pentru un procuror care-i e șef, că­ruia, să zicem, vrea să-i fie pe plac cu orice preț. În definitiv, n-are foarte ma­re importanță cine te ascultă. Dar cred că are oarecare importanță pen­tru evitarea abuzurilor și creșterea în­cre­derii ca cel care te ascultă și cel ca­re utilizează informația într-un dosar penal să nu aparțină aceleiași instituții și ca unul să nu fie subordonatul ce­lui­lalt. E tocmai ceea ce a refuzat acum CCR. Așadar, însuși principiul pe care se bazează hotărârea CCR mi se pare vicios în fond, și nu numai aplicarea sa la dosarele în curs.

Apoi, corupții se plâng în mod uzual de „dosare politice“. Dacă e un ade­văr aici ale cărui consecințe CCR a vrut să le înlăture, a procedat straniu. În fapt, cred că SRI e mai greu con­tro­labil politic chiar decât DNA, DIICOT sau Parchetul General, care pe viitor vor dispune de servicii de ascultare. Se spune adesea, și cu destul temei, că SRI se sustrage relativ ușor aproape oricărui control civil, inclusiv celui al parlamentului. SRI, învelit în secretul operațiunilor sale, are și acest mic avan­taj de a fi o nucă tare pentru cei din afară, inclusiv pentru politicieni. DNA a fost și el o nucă tare cu Kövesi la cârmă, dar lucrul e mult mai puțin valabil pentru DIICOT și Parchetul Ge­neral. V-ați simți mai liniștiți cu as­cul­tări, potențial comandate de per­soa­ne de genul Alina Bica și Tiberiu Ni­țu, pâ­nă nu de mult șefii acestor două ins­ti­tuții, și care apoi, tot ei, să ins­tru­men­teze și dosarele? Iar dacă – să zi­cem – toa­te instituțiile „de forță“ sunt influ­en­țabile politic într-o anu­mită mă­sură într-o direcție sau alta, parcă e mai bi­ne ca ele să aibă nevoie de co­la­borare, fie și pentru verosimila anu­la­re re­ci­procă a influențelor respec­ti­ve.

În concluzie, Decizia CCR nu numai că pune piedici neașteptate în calea lup­tei anticorupție și a crimei orga­ni­zate, dar ea e mai permisivă chiar și cu ce­ea ce pretinde că dorește să în­gră­deas­că: abuzurile la siguranța ce­tățeanului - interceptările cu con­se­cin­țele respec­tive ar putea deveni mai abu­zive, nu mai puțin abuzive și, po­ten­țial, mai supuse influențelor po­li­tice.

P.S. Între timp, prin OUG, guvernul a încercat să remedieze situația, cel pu­țin provizoriu. Parchetele vor putea fo­losi numai infrastructura tehnică a SRI, dar ofițerii vor fi proprii. Pe de al­tă parte, SRI capătă pentru prima dată dreptul de urmărire penală în cazuri de terorism, trădare și alte asemenea, privind siguranța națională. Prin „co­laborarea“ dintre CCR și guvern, atât SRI, cât și parchetele devin sau vor deveni de fapt mai puternice fiecare pe felia lui, deoarece se intersectează și colaborează mai puțin. Abuzurile pen­tru cetățean nu pot fi, în con­se­cin­ță, decât mai probabile