O republică antirepublicană

După o vară prea fierbinte, se observă o nemulțumire destul de generalizată și care n-are numai cauze climatice. Evenimentele tragice din ultimul timp – accidentul de la 2 Mai, exploziile de la Crevedia, cazul din maternitatea Botoșani – n-au făcut decât să consolideze această stare, la care atitudinea guvernanților, inclusiv a președintelui Iohannis, a contribuit și ea mult.

Sigur, inflația e încă mare, deficitul bugetar s-a mărit și trebuie luate măsuri de limitare, știrile despre războiul din Ucraina nu invită la optimism, iar chestiunea pensiilor speciale trenează. Cred însă că motivul profund al acestei nemulțumiri mai generale nu e nici economic, nici strict legat de situația externă, nici măcar produs de lipsa unor politici de reformă, deși desigur că toți aceștia sunt factori agravanți.

Frustrarea, nemulțumirea și chiar revolta oamenilor sunt legate de sentimentul unei nedreptăți fundamentale și sistemice din societatea românească la peste trei decenii de la revoluție. Și nu e vorba strict despre precarități economice, oricât de mari ar fi contrastele între grupuri și categorii. Ceea ce irită, cred, cel mai mult este diferența de tratament din partea instituțiilor statului – poliția, procuratura, justiția, fiscul, nu o dată administrațiile locale. Oamenii nu sunt tratați de aceste instituții echitabil, cu respect și pe picior de egalitate. E destul să ai o mașină de fițe și să fii feciorul „cuiva”, că scapi, deși ești prins la volan drogat. Altminteri, ți se aplică legea cu severitate. E destul să fii prieten cu primarul, să fii sponsor la PSD, că poți să arunci în aer un sfert dintr-o comună, fără ca nimeni să te fi controlat mai înainte, deși erau nu știu câte instituții abilitate pentru această operație de rutină. Oamenii au impresia că acestea nu sunt excepții, ci tind să fie regula. Dacă provii dintr-o castă privilegiată, ieși la pensie înainte de 60 de ani și ești „special”. Iar când opinia publică, ba chiar și Uniunea Europeană cer insistent retragerea unora dintre aceste privilegii, Curtea Constituțională, ea însăși parte a privilegiaților, se pune contra. (Unii suspectează o înțelegere obscură între legiuitor, care face legi ușor de respins, și CCR.) În general, majoritatea celor care sunt în poziții superioare în societate din punctul de vedere al averii și/sau al puterii și influenței politice sunt dispuși să-și aroge și drepturi, și impunități excesive și nemeritate pentru ei și familiile lor extinse. Ei produc astfel o veritabilă „aristocrație” de ranguri și care tinde tot mai mult să devină ereditară.

Principiul constituțional fundamental al egalității în fața legii a fost la noi ciuntit, pervertit și uneori desființat: legile au „portițe” pentru cei cu avocați buni, anulând în practică ceea ce ar trebui să respecte în teorie; altele instituie direct anumite privilegii pentru unele categorii (parlamentari, judecători, polițiști, funcționari publici etc.), fără acoperire suficientă în responsabilitate. „Anumite” procese trenează până la prescrierea faptei. În cel mai rău caz, vinovatul dintr-o categorie privilegiată „ia cu suspendare” sau e eliberat mult înainte de termen. Opinia publică e șocată de toate acestea.

De demult nu mai trăim decât într-o republică nominală: n-avem rege în fruntea statului, dar principiul republican al unei relații directe și clare între recompensele materiale și de status și responsabilitatea socială a fost limpede și sistematic încălcat. (Până acum mai mulți ani, mai existau instituții, precum DNA, care încercau să restabilească un oarecare echilibru, fie și „vânându-i” pe cei puternici. Nu mai este cazul.) Mulți îi reproșează președintelui lipsa de reacție, nepăsarea dinaintea degradării statului republican. Ele, din păcate, sunt cea mai bună dovadă că președintele nu e decât o parte importantă a sistemului de castă. Nu sunt întâmplătoare, din acest punct de vedere, achitările din cazul Ursu: sistemul comunist, pe care, cumva, achitările l-au exonerat, era și el, mai ales în anii ’70-’80, un sistem de castă (numită „nomenclatură”), iar continuitățile cu situația post-1989 nu sunt nici mici, nici puține.

Anul 2024 va fi unul electoral. Se va exprima frustrarea față de nedreptatea socială și de privilegii nemeritate prin vot? Va veni un tăvălug care va distruge unele dintre partidele actuale (mă gândesc mai ales la PNL)? Va deveni AUR al doilea, poate chiar primul (există un sondaj care deja îl dă pe această poziție) partid al țării? Nu știm. Dar orice experiență istorică modernă arată că privilegiile flagrante și injuste, fără echivalent în serviciile aduse societății, privilegii pe care clasa conducătoare nu numai că le deține, dar pare să le considere și ca îndreptățite (vezi răspunsurile cinice date de diverși primari, parlamentari, miniștri, chiar președinte, când sunt hărțuiți puțin de presă), nu se pot perpetua nelimitat. Într-adevăr, oamenii nu suportă inegalitatea pe termen mai lung decât dacă sunt convinși că ea aduce beneficii generale, inclusiv celor defavorizați. Ceea ce nu mai este cazul. Scadența vine, mai devreme sau mai târziu. Sub ce formă, nu știm, dar avem toate motivele să fim îngrijorați. Căci revărsările de furie și frustrare populară n-aduc de obicei soluția, ci devin parte – și încă una tragică – a problemei. //