De același autor
La urma-urmelor, faptul că PNL și PSD au reușit, după mai multe amânări, să realizeze fără mari emoții rocada anunțată a premierilor și să treacă prin parlament un nou-vechi guvern n-ar trebui decât să ne bucure. Cele două partide n-au încins un caft, ca altădată. Nu s-au acoperit de sudalme. Nu s-au blagoslovit cu acuzații enorme. N-au dat la gunoi înțelegerea dintre ei. În sfârșit, am putea spune, după zeci de ani de nerespectare a convențiilor, după nenumărate scandaluri care au distrus diferitele coaliții de guvernare – inclusiv USL de acum aproape zece ani – iată că s-a respectat ceva în România politică, un fapt elementar de civilizație. E adevărat că UDMR a rămas în afara guvernării – ceea ce politic vorbind nu-i ceva prea rău pentru un partid care oricum, de mulți ani, intră în toate coalițiile, de toate culorile. Am fi tentați să declarăm că, în fine, România își câștigă o anumită maturitate politică și că, poate, am încetat să mai măsurăm valoarea vieții politice după dimensiunea numărului decibelilor emis zilnic. Chiar plictiseala generală în care s-au desfășurat negocierile și dezbaterile din Parlament – un respiro după sfârșitul lungii greve a profesorilor, care a ținut opinia publică destul de încordată – n-ar fi semn rău: în fond, n-ar trebui să stăm obligatoriu atenți la toate aceste manevre politice, dacă avem și altceva mai bun de făcut cu profesia, cu afacerile, cu studiile, cu viețile noastre.
Și atunci, de ce suntem totuși nemulțumiți? De ce avem sentimentul că circulăm cumva „pe pilot automat”? De ce aproape regretăm înfruntările dure de altădată dintre partidele principale? Am ajuns cumva doar niște inși prea năzuroși, care cerem destindere când e furtună, și când e cer senin, suspinăm după vijeliile de altădată? Fapt este că ni se pare că viața politică a devenit de carton, că cele două partide principale – PSD și PNL – tind destul de repede să devină cam același aluat prea dospit și rânced la gust; pe scurt, avem impresia că controversele dintre ele țin mai mult de conjunctură și de aparență decât de fond și că atenuarea unor masive divergențe s-a făcut cu prețul, cam exagerat, al atenuării diferențelor obligatorii. La peste treizeci de ani de când Ion Iliescu promova cu un entuziasm ce ni se părea suspect ideea „consensului” și a „liniștii”, se pare că, aproape fără să ne dăm seama, acestea s-au realizat.
E adevărat, „consensul” nu-i deplin, iar „liniștea” e din când în când întreruptă: mai există cumva și USR, care încearcă să-și regăsească echilibrul și „discută” eventuale alianțe cu diverși „foști” – cu „resturi” și „părți” pierdute din alte partide, cândva importante. Nu cred în viitorul acestor combinații de conjunctură, dar sper că USR va deveni o voce cu un timbru propriu și își va regăsi dinamismul de altă dată. Și există desigur AUR, deja devenit, după sondaje, al doilea partid al țării, și care își continuă politica de populism, naționalism și anti-UE, intersectată cu scrâșnete amenințătoare și violență verbală. S-ar părea, așadar, că liniștea unora e în contrast cu gesticulația precipitată și mârâielile altora. Cu un an înainte de patru rânduri de alegeri asta nu sună prea promițător.
Unii ar zice că, având un vecin în plin război, nu-i nici cel mai rău lucru cu putință. Și totuși, nu pot înlătura sentimentul că fie „jocurile sunt făcute” pentru alegerile care urmează; fie că, dacă totuși vor fi surprize, ele nu pot fi decât catastrofice. „Liniștea” de față îmi pare nefirească, chiar dacă comodă, pe moment. Anunță, poate, calmul dinaintea vacanțelor. Dar s-ar putea să însemne scleroza lentă a democrației, sau liniștea dinaintea furtunii, care s-o pună la pământ. //
