O veste bună

USL, acest colos politic nefast, are picioare de lut care au început deja să crape. Orice ar mai veni, deocamdată nu-i o veste rea!

La ora când scriu nu ştiu dacă USL se sparge... deo­camdată. Dar se va sparge, foarte probabil, peste nu multă vreme. Scandalul cu Sorin Roşca Stănescu a fost mai mult decât un pretext; a fost şi o re­pe­ti­ţie şi o pregătire a opiniei publice. Dincolo de acest personaj incomod şi antipatic – pentru a fi in­dul­genţi –, PSD l-a vizat, fără îndoială, pe şeful lui, pe Crin Antonescu, de care SRS este foarte apropiat, de altfel. De ce? Pentru că Victor Ponta vrea să can­dideze la preşedinţie, iar Crin Antonescu şi pro­to­colul USL îi stau în cale. Ar fi şi absurd să nu can­dideze: e cu mult cel mai popular politician în mo­mentul de faţă şi probabil că va mai rămâne astfel un timp. Dar nu oricât: dificultăţile guvernării îl vor ero­da şi pe el, la un moment dat. Acum Ponta e „pe val“, dar, dacă Crin Antonescu ajunge în 2014 la Cotroceni, nici măcar garanţia că va mai fi numit prim-ministru în 2016 nu o poate avea, necum preşedinte în 2019. Aşadar, Ponta – dacă vrea să ai­bă o carieră politică împlinită – trebuie să ţin­teas­că la a deveni numărul unu în stat. Îi trebuie desigur un motiv rezonabil pentru a rupe USL, iar SRS – ori­cât de dure erau criticile acestuia la adresa primului ministru şi votarea unei legi în Senat împotriva PSD – nu putea furniza singur acest motiv. Dar scan­da­lul a fost potrivit pentru lansarea oficială a temei „rup­turii“, care – aşa cum a recunoscut şi Crin An­to­nescu – din zvon de presă a devenit acum o pro­ba­bilitate recunoscută deschis de partidele din USL.

Pentru a obţine rezultatul dorit, Ponta are însă ne­voie de aliaţi. Şi i-a găsit. Cel mai vizibil dintre aceş­tia este Traian Băsescu însuşi. Pactul de coabitare se transformă vizibil într-un pact de alianţă. Lumea s-a întrebat de ce Băsescu nu a refuzat no­mi­na­li­zarea lui Tiberiu Niţu în funcţia de procuror gene­ral, după eşecul lamentabil şi repetat al acestuia de a face figură onorabilă înaintea CSM. Preşedintele a re­cunoscut că nu era obligat de termenii pactului de coabitare să-l accepte pe Niţu şi mulţi ne-am in­dig­nat, socotind că preşedintele nu numai că a aban­donat lupta pentru justiţie, dar că a şi făcut-o în mod penibil, furnizând explicaţii total necon­vin­gătoare. Explicaţiile date au fost neconvingătoare, dar asta fiindcă motivul real nu putea fi recunoscut public. Băsescu i-a semnalat lui Ponta că „îi ţine spatele“ în bătălia pe care o va da cu Crin An­to­nes­cu şi că a „upgradat“ coabitarea la nivelul unei ali­anţe tactice. Într-adevăr, Ponta nu-şi poate per­mi­te să rupă USL decât dacă are pace deplină pe „fron­tul Băsescu“ şi ar putea conta în parlament şi pe votul unor pedelişti din aripa prezidenţială.

Dar de ce preşedintele doreşte ruperea USL? Speră că alungarea liberalilor de la putere va distruge ca­riera politică a lui Crin Antonescu: scăpaţi de el şi de grupul conducător din jurul lui, liberalii vor de­veni mai puţin radicali; dreapta politică se va putea reface în opoziţie, cel puţin la nivelul unor alianţe, unde actualul preşedinte va putea juca un rol direct sau prin interpuşi, precum un viitor Partid Popular. Creşterea sa în sondaje din ultimele luni e sem­ni­ficativă. În 2016, liderul dreptei ar putea fi iarăşi Tra­ian Băsescu, şi nu Crin Antonescu. Ceea ce lui Ponta îi convine: un Băsescu care îl contestă din opoziţie e mai acceptabil decât un Crin Antonescu la Co­tro­ceni. Dar cred că la mijloc e şi un mo­tiv personal: Crin Antonescu, îm­pre­ună cu Dan Voiculescu, a fost prin­ci­palul factor în suspendarea lui Bă­sescu din 2012 şi unul dintre artizanii suspendării din 2007. Crin Antonescu e cel care s-a instalat, sfidător şi tri­umfător, în vara trecută la Palatul Co­troceni, dând tuturor impresia că nu are de gând să mai plece de acolo pen­tru cel puţin cinci ani. Asta pre­şedintele nu i-o poate ierta. De fapt, cred că aroganţa de interimar a lui An­tonescu din vara lui 2012 l-a pus pe gânduri chiar şi pe Ponta.

Şi, cu siguranţă, i-a pus pe gânduri pe aliaţii occidentali, care au văzut în Antonescu, eventual preşedinte din 2014, posibilitatea unei Românii an­tioccidentale şi antieuropene, încăl­când fără scrupule statul de drept. Omul pare instabil, radical, foarte au­toritar, aflat sub influenţa lui Dan Voiculescu, piaza rea a politicii ro­mâneşti, şi, poate, influenţat şi de grupuri de interese din afara alianţei NATO. După spectacolul din vara tre­cută, e sigur oricum că Antonescu, dacă va avea ocazia, va fi un „pre­şe­dinte jucător“, cel puţin cât Băsescu. Nimeni nu a uitat, de asemenea, că, după propria mărturie, principalul ad­versar al său în drumul spre pre­şedinţia României „este Depar­ta­men­tul de Stat al SUA“!

Până de curând, politica românească a fost dominată de războiul îm­po­tri­va lui Traian Băsescu. De asta a fost creat USL. Lucrurile au început să se schimbe: viitorul apropiat pare că va fi dominat de un război împotriva lui Crin Antonescu şi a lui Dan Voi­cu­lescu. În acest război Ponta şi Bă­ses­cu au devenit, din interes, aliaţi aproa­pe pe faţă; iar Occidentul îi susţine din umbră. USL, acest colos politic nefast, are picioare de lut care au în­ceput deja să crape. Orice ar mai ve­ni, deocamdată nu-i o veste rea! //