O veste rea şi una bună

Procesul mineriadei pune în discuție puterea constituită după răsturnarea lui Ceaușescu parțial; procesul revoluției o pune în discuție total. Puterea pesedistă speră că poate scăpa definitiv de ambele belele, iar, în cel mai rău caz, măcar de cea mai împovărătoare pentru făptașii supraviețuitori și complicii lor.

Exista un banc, demult, pe vremea co­mu­nismului - cică la Congresul XX, Hrușciov ar fi zis: „Tovarăși, am pentru voi o veste rea și una bună. Vestea rea: am comis crime de neimaginat. Vestea bună: nu ne condamnă nimeni“.

Mi-am amintit recent de acest banc: Par­chetul General i-a pus sub acuzare pe Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Miron Cozma și aș­teaptă acor­dul președintelui pentru a-i in­culpa pe Petre Roman și pe generalii Stăn­culescu și Chițac pentru infracțiuni contra umanității în dosarul mineriadei din 1990. Apoi, numai după o zi, tot Parchetul Ge­neral a clasat dosarul Revoluției, susținând că infracțiunile s-au prescris ori nu există în noul Cod Penal. Și care e vestea bună și care e cea rea? Depinde. Din punctul nos­tru de vedere sau dintr-al lor?

Obligată de CEDO să redeschidă dosarul mi­neriadei din 1990 (oficial, 4 morți și peste 1.000 de răniți, plus sute de oameni re­ți­nuți abuziv, vandalizarea Universității din București și a Institutului de Arhitectură), România cedează și redeschide dosarul. Are beneficiul articolului 439 din noul Cod Pe­nal, care definește clar „infracțiunile con­tra umanității“. În plus și foarte im­por­tant, acestea nu se prescriu. Așadar, o ves­te bună, din punctul nostru de vedere.

Pe de altă parte, vestea rea: este de ne­înțeles de ce în dosarul Revoluției lucrurile iau o altă întorsătură. Într-adevăr, în mare parte, actorii principali (Iliescu, Mă­gu­rea­nu, Stănculescu, Chițac, Roman) sunt ace­iași. Distanța în timp este de numai câteva luni. Articolul 439, aplicabil în cazul eve­ni­mentelor din 13-15 iunie 1990, se aplică per­fect evenimentelor desfășurate înainte și după 22 decembrie 1989. Și ceea ce nu se prescrie în primul caz nu se va prescrie nici în celălalt. Mai mult, ambele dosare au fost instrumentate (cât au fost) de același procuror militar – Dan Voinea. (Ce-i drept, nu știm dacă aceasta din urmă cade în ru­brica de veste rea sau de veste bună. Să nu uităm mascarada de proces al Ceaușeștilor în care a fost procuror, dar și faptul că, în 2008, d-na Kövesi i-a cerut destituirea din funcția de șef al parchetelor militare toc­mai pentru nefinalizarea dosarelor Re­vo­lu­ției și al mineriadei.)

Din punctul nostru de vedere, suntem în continuare pradă unei vădite în­șe­lătorii. Totul sugerează că puterea po­litică din România nu vrea sau nu poa­te să-i condamne prin procese au­ten­ti­ce și corecte pe artizanii marilor cons­pirații și diversiuni din anii 1989-’90. (Recurge, în schimb, la reverențe lip­si­te de conținut, dar folositoare pro­pa­gandistic, cum a fost recentul mo­ment de reculegere în memoria vic­ti­melor comunismului, cerut de Liviu Dragnea la congresul PSD.) De ce? Fi­ind­că, în mare măsură, s-ar con­dam­na pe sine și s-ar sinucide politic, dar și înaintea istoriei. Și, fiindcă e obli­gată totuși de forurile internaționale să facă ceva, fiindcă prețul des­pă­gu­bi­ri­lor dictate de CEDO a devenit prea one­ros, lasă puțin lest și imaginează o nouă diversiune, pentru a ne mai pă­căli o dată. Speră, mai întâi, să abată atenția de la tragedia mai mare spre tragedia mai mică. Căci, să ne în­țe­le­gem: într-un caz, se vorbește de 4 morți, în celălalt de peste 1.200, ma­jo­ritatea după 22 decembrie, 1989. Pro­cesul mineriadei pune în discuție pu­terea constituită după răsturnarea lui Ceaușescu parțial; procesul revoluției o pune în discuție total. Așadar, pu­te­rea pesedistă speră că poate scăpa de­finitiv de ambele belele, iar, în cel mai rău caz, măcar de cea mai îm­po­vă­ră­toare pentru făptașii supraviețuitori și complicii lor.

În consecință, sunt sceptic cu privire la mersul procesului mineriadei, la 25 de ani distanță de evenimente. Pur și simplu, tratamentul diferit aplicat ce­lor două dosare înrudite mi se pare sus­pect, sugerându-mi complicitate în Parchetul General și diversiune „tac­tică“, pentru a disipa presiunile internaționale și locale și a mai câștiga timp, mizând, desigur, și pe dispariția biologică a făptașilor, martorilor și vic­timelor. Să așteptăm totuși trimiterea în judecată a principalilor acuzați în frunte cu Ion Iliescu, pentru a decide da­că vom începe totuși să ieșim din imobilismul celor 25 de ani.

Deocamdată, în 2016, PSD și Ion Ili­escu se vor prezenta înaintea elec­to­ra­tu­lui cu aplomb, spunând, ca în ban­cul cu Hrușciov: adevărat, avem un trecut negru, chiar criminal, dar nu-i așa că nu ne condamnați? Ba chiar că ne iubiți?

Dumneavoastră decideți dacă răspun­sul va fi o veste rea sau bună. Pentru Ro­mânia, nu pentru ei.