De același autor
La un an și ceva de la declanșarea pandemiei de coronavirus, la peste două luni de la începutul campaniilor naționale de vaccinare, sunt multe învățături de tras, dar două mi se par destul de evidente deja: savanții, oamenii de știință au trecut bine și foarte bine examenul, marile trusturi farmaceutice – indispensabile în transformarea științei în tehnologie vandabilă și accesibilă – s-au achitat mulțumitor, cu unele hopuri; în schimb, politicienii, în marea lor majoritate, au căzut la examen și numai anevoie s-au mai deșteptat unii dintre ei odată cu trecerea timpului. Au promovat deci cu greu, după corijență. Dar mulți au rămas repetenți.
E nevoie de oferit dovezi? Mai întâi, oamenii de știință au reușit să obțină în doar câteva luni mai multe vaccinuri anti-Covid sigure și foarte eficiente. Mai mult, unii dintre ei au pus la punct o tehnologie inovatoare (la care se lucra, ce-i drept, de mai multă vreme) – aceea a ARNmesager. Tratamentele, și ele, au fost substanțial îmbunătățite și, dacă încă nu s-a găsit leacul-minune pentru Covid, unele informații sugerează că nu mai este poate prea mult până atunci. Și industria pharma s-a descurcat: ce-i drept, au fost și sunt destule întârzieri în livrarea cantităților contractate; sunt inechități și se schimbă acuzații; totuși, cred că industria a trecut examenul, ținând seama de ineditul și de dimensiunea uriașă a sarcinilor practice, și de faptul că, orice s-ar zice, numărul livrărilor de doze în multe țări, inclusiv din UE, depășește substanțial numărul dozelor deja administrate.
În schimb, prestația unei mari părți a politicienilor și a guvernelor a fost lamentabilă de destule ori. Unii, precum Boris Johnson sau Donald Trump, s-au gândit că sunt mai deștepți decât toată lumea; n-au ascultat de sfaturile oamenilor de știință, n-au luat măsuri sanitare din timp, au tratat cu suficiență și iresponsabilitate pericolul. Rezultatul a fost un număr amețitor de cazuri și de morți în țările lor. Alții, fără să meargă atât de departe, au încercat abordări non-convenționale, precum guvernul suedez (și, un timp, și cel britanic), care, mizând fals și împotriva avizului majorității epidemiologilor pe obținerea unei „imunități de turmă”, a obținut, proporțional, mult mai mulți bolnavi și morți decât celelalte țări scandinave. (Și n-a demisionat!)
În general, majoritatea politicienilor a reacționat cu întârziere și cu măsuri prea blânde de restrângere a circulației. Ideea de a „nu închide economia”, sacrificând, în schimb, vieți, n-a funcționat nici măcar pentru economie, care – așa cum s-a întâmplat atât în Europa, cât și în America – tot a trebuit să fie „închisă” în cele din urmă și chiar pentru mai mult timp decât dacă se luau măsuri din timp. Au fost și cazuri mai luminoase – Angela Merkel – dar, nu întâmplător, ea e om de știință „la bază”. Într-un anume sens, se poate spune că politicul a creat pandemia: mai întâi conducerea chineză a ascuns amploarea dezastrului de la Wuhan (aici e vorba însă despre un sistem politic în sine criminal); apoi liderii europeni și cel american au neglijat semnele rău-prevestitoare sau chiar au derutat publicul, precum Trump, cu declarații mergând de la false la stupide. La fel a făcut și admiratorul brazilian al lui Trump, Bolsonaro. Dincolo de comportamentul efectiv al liderilor din momentul declanșării pandemiei, trebuie observat că tot politicul e vinovat de faptul că foarte multe țări, iar România e prezentă aici în prima linie, au intrat complet nepregătite în pandemie – fără stocuri de echipamente de protecție, fără măști, fără paturi suficiente la terapie intensivă, fără stocuri de medicamente esențiale – asta, deși mulți epidemiologi, ba și OMS preveniseră asupra posibilității unei pandemii cu mulți ani în urmă.
Să mai spunem și că politicul a făcut insuficient pentru a contracara fake-news-urile legate de pandemie și de vaccinare. Atitudinea îngăduitoare față de aceia – inclusiv medici – care contestă fără dovezi binefacerile vaccinării, cât și reacția blândă față de oamenii care încalcă regulile de carantinare, inclusiv ca la noi fețe bisericești, sunt greu de scuzat, căci și ele s-au plătit cu vieți omenești. Adevărat, sunt și au fost alegeri, iar carantinarea e pretutindeni nepopulară și politic improductivă. Și chiar în aceste zile, vedem că UE nu poate adopta, fie și ca linie generală de viitor, un sistem de discriminare pozitivă pentru cei vaccinați – ceea ce, mai ales pentru oamenii tineri, mai puțin predispuși îmbolnăvirii grave, riscă să genereze senzația că vaccinarea nu-i ajută pe ei cu aproape nimic.
Din cele spuse s-ar putea trage concluzia generală că lumea ar duce-o mai bine dacă politicienii ar fi oameni de știință sau dacă oamenii de știință autentici ar conduce. E o utopie, desigur, în sensul celei a „regilor-filozofi” ai lui Platon. Măcar însă putem cere în mod realist politicienilor ca, mai ales în situații de criză, să asculte cu adevărat și de oamenii de știință din diferite domenii și nu doar la ce le spun sondajele de opinie. Ar fi bine ca ei să înțeleagă că rostul lor nu este de a inventa „adevăruri”, ci de a-i convinge pe oameni să se conducă după adevărurile pe care alții, oamenii de știință, le descoperă. Datoria lor e de a influența înspre bine și adevăr opinia publică, nu de a se ghida după capriciile acesteia. Ar trebui deci, din acest punct de vedere, să se limiteze la rolul modest de „curea de transmisie”, fără să mai aspire la cel de „motor”. Dar pot fi oamenii politici atât de modești? Sau e tot o utopie? //
