Obscurantismul cool - antivaccinarea

O confluență dintre semidoctismul cu diplomă și neîncrederea în instituțiile statului liberal generează recăderea periculoasă în superstiție și conspiraționism a unei părți deloc nesemnificative a populației.

Ministerul Sănătății – spune ministrul de resort – va promova o lege care să sancționeze refuzul pă­rinților de a-și vaccina copiii – act ce pune în pe­ri­col nu numai sănătatea acestora, dar, de la un anu­mit grad de refuz, și sănătatea populației în an­samblu. Era și cazul. Datele arată că numai în­tr-un singur an – 2014 față de 2013 – rata vac­ci­nă­rii cu ROR (rujeolă, oreion, rubeolă) a scăzut cu aproape 20 de puncte procentuale (de la 97,4% la 78,3%) în București, iar cea a vaccinării cu DTP (dif­terie, tetanos, pertussis) cu peste 20 de puncte pro­centuale, de la 95,9% la 75%. Remarcabil însă mi se pare faptul că pe ansamblul țării scăderile sunt cu mult mai mici, de exemplu, doar cu două puncte procentuale pentru ROR.

De ce remarcabil? Fiindcă Bucureștiul are, can­ti­ta­tiv vorbind, populația de părinți tineri (cu copii mici la vârsta vaccinărilor) cea mai instruită, cea mai informată, dar și cea mai bine situată ma­te­rial. De unde rezultă – împotriva unei credințe nai­ve – că sporul de informație și instrucție nu nu­mai că nu ferește de obscurantism și cons­pi­ra­ționism, dar le și facilitează acestora răspândirea.

Se cunoaște că moda refuzului vaccinării – deja pu­ternică în SUA și în unele țări europene – a gă­sit la noi susținători din belșug, inclusiv în unele grupări ortodoxiste, precum organizația ProVita. Dar chiar BOR adoptă formulări echivoce: „Sus­ține vaccinările dacă acestea urmăresc scopuri terapeutice, și nu comerciale și este respectată li­bertatea pacienților“. Dar, mai întâi, „pa­cien­ții“ sunt copiii de un an, care nu au discernământ! Apoi, cine decide dacă vaccinul are, sau nu, o va­loare „terapeutică“? Părintele, medicul, preotul? Până una-alta, Internetul abundă cu pseu­do­in­formații privitoare la presupusa nocivitate a vac­ci­nurilor. Oamenii lipsiți de o instrucție științifică reală pot cădea ușor pradă acestor pseu­do­in­for­mații, vehiculate iresponsabil chiar și de unii „for­matori de opinie“ din Occident sau de la noi.

Vorbind în termeni generali, nu ar trebui să ne mi­răm prea mult de persistența neîncrederii în știință. Întotdeauna, numai o minoritate a crezut cu adevărat în aceasta, iar majoritatea a crezut în demoni, duhuri, descântece, zei (fie și rebotezați „ex­traterești“). Sunt destule motive pentru „ne­cre­dința“ în știință, printre care – enumerând la re­pezeală câteva – faptul că știința elimină cen­tra­li­tatea omului din univers, exilează divinitatea ac­ti­vă, este contraintuitivă, presupune o disciplină ri­­guroasă a gândirii raționale și eliminarea emo­țiilor. Cu toate acestea, au existat epoci, în sec. XIX și XX, când cel puțin marea majoritate a po­pu­lației ins­truite a crezut în știință. Azi situația pare a se schim­ba: un procent semnificativ al acestei populații devine „sceptică“ în această privință.

Văd două cauze principale ale acestui „scepticism“, specifice situației de la începutul secolului XXI (care se adau­gă la cele generale, notate mai sus).

Mai întâi, dezvoltarea (chiar și la noi) a educației, astfel încât procente în­sem­nate ale populației au astăzi nu nu­mai studii liceale, dar și studii uni­versitare, deși a ameliorat per­for­man­țele punctuale ale oamenilor, nu a asi­gurat decât într-o măsură limitată di­fuzarea spiritului științific. Devenită de masă, educația liceală și chiar cea uni­versitară au rămas superficiale și, în cel mai bun caz, instrumentale. Pe vremuri, educația era mai limitată în suprafață sub raport populațional, dar mai profundă. De aceea, azi, milioane de oameni cu diplome universitare, cu masterate și chiar doctorate gândesc preștiințific sau neștiințific, dar cred în schimb despre ei că au competența de a discuta și critica știința în an­sam­blu, deoarece posedă câteva elemente de vocabular științific. Trebuie să re­cu­noaștem că există și persoane foarte ca­pabile în specialitatea lor, dar care ju­decă complet preștiințific, de îndată ce se referă la alte specialități – spre pil­dă, „realiști“ care nu înțeleg valoarea științifică a istoriei sau a biologiei evo­luționiste ori „umaniști“ care nu în­țe­leg fundamentele fizicii etc.

Dar găsesc și un alt motiv important, socio-politic: mulți oameni nu au în­credere în știință, fiindcă aceasta este tot mai mult văzută ca parte a esta­blishment-ului (stat și corporații) sau, cum se spune, a „sistemului“. Or, spre deosebire de ceea ce se întâmpla acum 100 de ani, azi mulți nu nu­mai că privesc critic statul, dar îl văd ade­sea ca pe o parte a unei entități ma­le­fice, pusă pe control total și ni­mi­cirea vieții – „sistemul“. Știința, cu la­bo­ra­toarele ei extrem de scumpe, cu lim­bajele ei incomprehensibile pentru ne­inițiat, cu reacțiile ei, nu o dată, con­tradictorii (ceea ce, științific vor­bind, este extrem de normal), cu rea­lizările ei uimitoare, dar și înfri­co­șă­toare pare a fi principala resursă a „sis­temului“. Ca să „crezi în știință“, când nu ești tu însuți un om de știință și nici mă­car nu înțelegi spiritul aces­teia, ar tre­bui măcar să ai încredere în instituțiile socio-politice care garan­tea­ză și finan­țează știința – statul și „sis­temul“. Când însă ești tot mai is­pitit să vezi în stat și în corporații un „mare Satan“, când devine cool să fii „antisistem“, an­ticorporatist, neo­anar­hist, e aproa­pe obligatoriu să ajungi ne­încrezător a priori în știință, iar la limită să vezi în întreaga știință main­stream o „cons­pirație“ urzită de for­țele răului.

Prin urmare, susțin că o confluență din­tre tot mai răspânditul semi­doc­tism cu diplomă, care ratează spiritul ști­in­ți­fic, și neîncrederea mereu mai ma­re din epoca noastră în instituțiile statului liberal generează recăderea pe­ri­cu­loa­să în superstiție și cons­pi­rațio­nism a unei părți deloc nesem­ni­fi­ca­tive a po­pu­la­ției, nu în ultimul rând, a celei zise „ins­truite“. Înțelegem, poa­te, acum și de ce refuzul vaccinării tin­de să fie mai mare la București decât în zone mai sărace din provincie: aco­lo, oamenii, statistic vorbind, mai tradiționaliști, au rămas mai obedienți față de edictul autorității și mai puțin expuși la mó­de­le anarhiste de pe In­ternet. Dim­po­trivă, printre noile ge­nerații urbane se regăsesc în mai mare măsură spiritul contestatar (pe care îl lăudăm în alte situații), cât și scep­ti­cismul generalizat față de „ade­vă­ru­rile“ publice. E ironic că, dorind să fie libere de tirania „Sis­temului“, destule persoane aparținând acestor generații ajung să refuze re­zul­tatele cele mai prețioase ale științei, neștiind să vadă în aceasta unul dintre bunii și vechii aliați ai libertății.