De același autor
O veche observație, reluată și de Hegel undeva, spune că civilizațiile nu se prăbușesc, în ultimă instanță, decât esențialmente din motive interne. Inamicii externi, oricât de puternici, nu pot prevala, dacă nu există o sciziune internă sau, mai general, o neîncredere sistematică și larg răspândită în propria valoare și propria îndreptățire a unei civilizații sau națiuni. Un simptom al declinului sunt măruntele rivalități interne, disputele mărginașe pătrunse de o nesfârșită falsă importanță, scandalurile de-a dreptul ridicole, dar care atrag energii și epuizează resurse deopotrivă materiale, intelectuale și afective ale națiunii în cauză. Să fie asta și soarta actuală a ceea ce se numește „Occidentul global”, mai ales a Uniunii Europene și Americii de Nord? Destui sunt tentați astăzi să răspundă afirmativ.
Într-un moment critic pentru războiul din Ucraina, dar și pentru cel dus de Israel împotriva organizației-stat terorist Hamas, Occidentul ezită, se sfădește cu sine, găsește mereu circumstanțe ca să nu acționeze la timp și decisiv, e divizat; e obosit, mai ales, foarte obosit. Vrea liniștea și pacea – lucru frumos în sine. Dar mă tem că tinde s-o vrea cu orice preț, ceea ce e dezastruos. Desigur, puterea materială și cea economică a Occidentului reunit o întrec cu mult pe aceea a principalilor adversari de acum: Rusia, China, Iran etc. Dar ce folos, dacă această putere nu e însuflețită de un spirit activ și decis, capabil să se mobilizeze unitar și să lupte pentru valorile proprii?
Iată: Congresul Statelor Unite nu reușește de luni de zile să voteze un pachet de peste 100 de miliarde de dolari – susținere pentru Ucraina, pentru Israel și pentru Taiwan – din cauza disputelor interne dintre republicani și democrați, care – văzute de la o oarecare distanță – apar meschine, stupide și dăunătoare în primul rînd pentru interesele americane în lume. Dar nu e tocmai semnul decadenței să nu mai faci distincția dintre important și nesemnificativ, să te rătăcești în dispute interne fără perspectivă, pe care istoria le va condamna cu severitate? Uniunea Europeană e și ea blocată de opoziția Ungariei față de susținerea Ucrainei. Nu se găsesc soluții, deocamdată. Cailor troieni li se dau mai curând premii decât pedepse. Industria europeană nu reușește nici ea să țină pasul cu nevoile războiului din Ucraina, deoarece e sufocată de birocrație. Dar nu aspectul tehnologic și industrial e problema, ci cel politic, ba chiar cel psihologic: să te știi în război, după ce decenii de-a rândul te-ai lăsat păcălit că ești în pace, nu-i ușor. Dar e necesar.
Între timp, adversarii – Rusia, Hamas, Iranul și China n-au asemenea probleme birocratice, așa cum n-au nici probleme de conștiință. (Reaua conștiință, într-un anumit sens, e o invenție occidentală.) Se înarmează, violează sancțiunile existente, își pun economiile pe picior de război (Rusia), comit atrocități (Rusia, Hamas), își supraveghează complet populațiile (toate). Occidentul, între timp, se critică pe el însuși, devine teribil de scrupulos când e vorba de terorismul islamic. Stângiștii și-au reînnoit vechi pasiuni antisemite; dreapta populistă și pro-rusă atacă în forță liberalismul și speră la victorii electorale în anul următor pe ambele maluri ale Atlanticului. Putin n-are nevoie de altceva decât de puțină răbdare: în curând, rezervele Ucrainei se vor epuiza din cauza alimentării insuficiente și Occidentul o va sili la concesii majore care vor avea aerul de capitulare. Dar va fi, de fapt, propria capitulare. Căci după devorarea Ucrainei, apetitul ursului rusesc abia ce va crește. Și, de fapt, nu e nevoie ca, din nou, cazacii să umble prin Paris. O guvernare Le Pen, de pildă, va face aproape același lucru fără luptă. Trăiască pacea!
Trăiască și pacea cu Hamasul! Toți vor încetarea luptelor și salvarea civililor, mai ales a celor din Gaza; dar când e vorba despre cei din Israel, rezoluțiile ONU, rapoartele OMS și ale diferitelor organizații pentru drepturile omului șovăie, tac sau, cel mult, vorbesc în șoaptă. Întreaga lume cere Israelului să-i protejeze pe civili (mult mai puțină vehemență în cazul rușilor); nimic mai just. Dar n-am auzit ca aceeași lume să-i ceară Hamasului să nu mai folosească civilii pe post de scuturi umane, deși și această practică este condamnată de legile războiului.
De multe decenii, Occidentul și-a pierdut încrederea în sine. Propriii lui învățați și propriile universități l-au condamnat în repetate rânduri ca rasist, sexist, ca distrugător al climei, al planetei, naturii. Capitalismul care a îmbogățit planeta și a salvat-o de la foamete prin revoluția industrială a fost acuzat de inegalitate, exploatare, războaie, colonialism, rasism, încălzire globală, acuzații sosite toate din interiorul lumii occidentale. (O altă invenție occidentală, socialismul, s-a bucurat de mult mai multă favoare.) Între timp, Sudul global și Estul n-au avut nicio acuzație la adresa lor înșile. Dimpotrivă, încântate de sine, au învățat din Vest să fabrice tunuri și rachete, dar au refuzat să respecte libertatea de conștiință, să asigure egalitatea femeii cu bărbatul și să respecte separarea puterilor în stat. Cel mai grav însă mi se pare că Vestul s-a obișnuit să-și relativizeze valorile proprii – libertatea, toleranța religioasă, secularismul, democrația – dar, concomitent, să respecte scrupulos valorile altora, când nu le admiră chiar. N-are curajul - nici măcar intelectual – să afirme deschis (deși mulți o gândesc) că nu toate valorile civilizaționale sunt egale sau echivalente și că valorile democratice și liberale sunt superioare valorilor de tip Sharia, neo-confucianismului chinez sau neo-ortodoxismului de inspirație rusească. Robit noilor antropologii culturale pe care tot el le-a inventat, Occidentul n-are curajul să afirme deschis că are dreptul și obligația să asigure pacea mondială, deoarece valorile sale – maturate încet-încet într-o sinteză greco-romano-iudeo-creștino-iluministă – sunt tot ce a dat mai bun omenirea până acum.
Iar dacă el n-are curajul s-o spună, să credem că o vor spune alții?
Occidentul e în declin? Dacă e părerea altora, nu contează. Contează numai dacă e părerea lui și o crede el însuși. //
