Omul-functie si functia-om

E un vechi loc comun ca detinerea puterii zapaceste, innebuneste, altereaza firea majoritatii oamenilor care au - se spune - norocul sa o posede. Din amabili devin trufasi, din simpli devin brusc ceremoniosi; isi uita prietenii despre care cred ca nu le mai pot fi de folos, ajung prieteni cu cine nu le va fi niciodata de folos. De fapt, nu mai au prieteni, ci fie adversari, fie rivali, fie supusi. Oricum ar fi, se lasa lingusiti si nu mai deosebesc prefacatoria de sinceritate. Cel mai rau este ca, in urma unei transformari mai lente, dar alteori extrem de rapide, ei, oameni destepti inainte, isi pierd discernamantul: se identifica cu demnitatea pe care o poseda, cu institutia pe care o conduc in asemenea masura incat nu mai concep ca demnitatea, institutia, tara, ba chiar universul in ansamblul sau ar mai putea functiona satisfacator si in absenta lor. Omul s-a transformat in functia sa. A aparut o fiinta noua: omul-functie.
Lucruri cunoscute, vechi de cand lumea si pe care le reintalnim la tot pasul, chiar si in conditiile unor guvernari democrate. Iata insa ca exista si un viciu invers, poate mai putin grav in sine, dar nu lipsit de primejdii - este vorba despre lipsa vocatiei sau a vointei de a asuma unele sau altele dintre conditionarile functiei. De data aceasta, functia devine om pana la anulare si, ajunsa transparenta cu totul, se sterge. Iata o alta fiinta: functia-om. Printre demnitari, exista intotdeauna unii care uita ca sunt si ei niste simpli muritori, dar exista si altii care uita, cel putin din cand in cand, ca nu mai sunt numai niste simpli muritori. Reprezentantul ultimei categorii se doreste un om privat, chiar si atunci cand nu mai este astfel, sau se comporta ca un om privat, sau, daca vreti "ca un om liber", desi, pentru un timp, nu mai este asa ceva. Il recunoasteti in demnitarul care, de pilda, revendica pentru sine, impotriva presei de investigatie, acelasi drept la privacy ca si omul de rand, uitand ca altele sunt puterile sale, si altele cele ale omului de rand. Tot el este cel care transforma sedintele in taifas sau comunicatele in comentarii personale. Viciul acesta nu-i ocoleste, se pare, nici pe unii dintre intelectualii care ajung sa obtina demnitati politice sau administrative.
Ma refer, de pilda, la unii intelectuali care s-au obisnuit sa scrie cu mare libertate in presa culturala sau politica si au facut-o cu nerv, cu personalitate, cu incisivitate, cu competenta. Fireste, daca respectivul si-a creat un public si admiratori din belsug, el are si destui critici; dar nimic nu e anormal aici. Uneori, poate ca a intrecut masura; cate un articol a fost prea dur in expresii, daca nu in fond, sugerand prea mult resentiment. Dar seninatatea nu e data oricui, oricand si sunt momente cand absenta ei e ingaduita, daca nu neaparat de admirat.
Capatand insa, la un moment dat, responsabilitati in conducerea unei institutii culturale nationale, omul a dorit sa continue in vechiul si caracteristicul sau stil: scrie mai departe articole vitriolante si nu renunta la rubricile acide al caror titular s-a obisnuit sa fie. Vrea sa fie pe mai departe liber, uitand ca nu-si mai apartine pe de-a intregul. Partizanatul sau - acceptabil, legitim chiar inainte, chiar daca unora antipatic - a devenit acum nefericit. Isi prelungeste vechile razboaie culturale - ba chiar le transporta peste mari. Se rasteste la cei pe care institutia publica in a carei conducere lucreaza ar trebui sa-i atraga. Si ii umileste pe cei pe care s-ar cuveni sa-i menajeze - cat-de-cat - nu fiindca i-ar aprecia personal, ci fiindca functia publica pe care o detine cere diplomatie. N-o are, detesta tactul? Sa regaseasca dulceata vietii de om privat! Dar el ramane unde este si recurge, pe langa invectiva, la jenante argumenta ad hominem. Se plange ca a fost denuntat "sefului cel mare" dupa metodele delatiunii comuniste; si ce face? Invoca presupusele crime securistice ale parintelui unuia dintre adversari - o modalitate de replica la fel de comunista! E un tip de polemica care - penibil oricum - devine intolerabil din partea unui functionar public.
Nu-i putem cere lui Mircea Mihaies sa devina peste noapte un Thomas Becket; si totusi, faptul ca el, dintr-o demnitate publica, continua netulburat sa care la pumni si la ghionti in incaierarile private dintre "boieri" si "oieri" (ai mintii, vai!) e intristator. Sunt detestabili aceia la care intregul om e devorat de functie. Sa se vada si omul din spate - de acord! Sa se vada - dar nu chiar de tot! (analize)
ANDREI CORNEA

Omul-functie si functia-om

E un vechi loc comun ca detinerea puterii zapaceste, innebuneste, altereaza firea majoritatii oamenilor care au - se spune - norocul sa o posede. Din amabili devin trufasi, din simpli devin brusc ceremoniosi; isi uita prietenii despre care cred ca nu le mai pot fi de folos, ajung prieteni cu cine nu le va fi niciodata de folos. De fapt, nu mai au prieteni, ci fie adversari, fie rivali, fie supusi. Oricum ar fi, se lasa lingusiti si nu mai deosebesc prefacatoria de sinceritate. Cel mai rau este ca, in urma unei transformari mai lente, dar alteori extrem de rapide, ei, oameni destepti inainte, isi pierd discernamantul: se identifica cu demnitatea pe care o poseda, cu institutia pe care o conduc in asemenea masura incat nu mai concep ca demnitatea, institutia, tara, ba chiar universul in ansamblul sau ar mai putea functiona satisfacator si in absenta lor. Omul s-a transformat in functia sa. A aparut o fiinta noua: omul-functie.
Lucruri cunoscute, vechi de cand lumea si pe care le reintalnim la tot pasul, chiar si in conditiile unor guvernari democrate. Iata insa ca exista si un viciu invers, poate mai putin grav in sine, dar nu lipsit de primejdii - este vorba despre lipsa vocatiei sau a vointei de a asuma unele sau altele dintre conditionarile functiei. De data aceasta, functia devine om pana la anulare si, ajunsa transparenta cu totul, se sterge. Iata o alta fiinta: functia-om. Printre demnitari, exista intotdeauna unii care uita ca sunt si ei niste simpli muritori, dar exista si altii care uita, cel putin din cand in cand, ca nu mai sunt numai niste simpli muritori. Reprezentantul ultimei categorii se doreste un om privat, chiar si atunci cand nu mai este astfel, sau se comporta ca un om privat, sau, daca vreti "ca un om liber", desi, pentru un timp, nu mai este asa ceva. Il recunoasteti in demnitarul care, de pilda, revendica pentru sine, impotriva presei de investigatie, acelasi drept la privacy ca si omul de rand, uitand ca altele sunt puterile sale, si altele cele ale omului de rand. Tot el este cel care transforma sedintele in taifas sau comunicatele in comentarii personale. Viciul acesta nu-i ocoleste, se pare, nici pe unii dintre intelectualii care ajung sa obtina demnitati politice sau administrative.
Ma refer, de pilda, la unii intelectuali care s-au obisnuit sa scrie cu mare libertate in presa culturala sau politica si au facut-o cu nerv, cu personalitate, cu incisivitate, cu competenta. Fireste, daca respectivul si-a creat un public si admiratori din belsug, el are si destui critici; dar nimic nu e anormal aici. Uneori, poate ca a intrecut masura; cate un articol a fost prea dur in expresii, daca nu in fond, sugerand prea mult resentiment. Dar seninatatea nu e data oricui, oricand si sunt momente cand absenta ei e ingaduita, daca nu neaparat de admirat.
Capatand insa, la un moment dat, responsabilitati in conducerea unei institutii culturale nationale, omul a dorit sa continue in vechiul si caracteristicul sau stil: scrie mai departe articole vitriolante si nu renunta la rubricile acide al caror titular s-a obisnuit sa fie. Vrea sa fie pe mai departe liber, uitand ca nu-si mai apartine pe de-a intregul. Partizanatul sau - acceptabil, legitim chiar inainte, chiar daca unora antipatic - a devenit acum nefericit. Isi prelungeste vechile razboaie culturale - ba chiar le transporta peste mari. Se rasteste la cei pe care institutia publica in a carei conducere lucreaza ar trebui sa-i atraga. Si ii umileste pe cei pe care s-ar cuveni sa-i menajeze - cat-de-cat - nu fiindca i-ar aprecia personal, ci fiindca functia publica pe care o detine cere diplomatie. N-o are, detesta tactul? Sa regaseasca dulceata vietii de om privat! Dar el ramane unde este si recurge, pe langa invectiva, la jenante argumenta ad hominem. Se plange ca a fost denuntat "sefului cel mare" dupa metodele delatiunii comuniste; si ce face? Invoca presupusele crime securistice ale parintelui unuia dintre adversari - o modalitate de replica la fel de comunista! E un tip de polemica care - penibil oricum - devine intolerabil din partea unui functionar public.
Nu-i putem cere lui Mircea Mihaies sa devina peste noapte un Thomas Becket; si totusi, faptul ca el, dintr-o demnitate publica, continua netulburat sa care la pumni si la ghionti in incaierarile private dintre "boieri" si "oieri" (ai mintii, vai!) e intristator. Sunt detestabili aceia la care intregul om e devorat de functie. Sa se vada si omul din spate - de acord! Sa se vada - dar nu chiar de tot!