De același autor
După cazul Năstase, după cazul Voicu, după cazul Vântu şi, în fine, după cazul Becali, a devenit evident că până şi ei, olimpienii, sunt „oameni“: pot să ajungă de la ambrozie drept la fasolea de cazan.
Spre indignarea unora, pesemne frustraţi, ba chiar „duşi cu sorcova“, precum cică d-na Macovei, premierul Ponta şi-a exprimat public simpatia pentru „omul Becali“. Dar frustraţii greşesc: premierul nostru, care a fost, este şi va fi numai servitorul binelui public, nu simpatizează câtuşi de puţin cu un infractor condamnat definitiv; cel care are acest sentiment de simpatie este numai „omul Ponta“. Aşadar „omul Ponta“ simpatizează cu „omul Becali“, ceea ce e logic, pe lângă că-i în firea lucrurilor: premierul Ponta este, cum spuneam, servitorul binelui public şi mai presus de orice bănuială. „Omul Ponta“ e un plagiator. „Omul Becali“ e un hoţ. Cum să nu simpatizeze un plagiator cu un hoţ?
Mai sunt şi alte motive de simpatie: „omul Becali“ a ajuns după gratii după vreo 15 ani de la comiterea faptei şi în urma unui proces lung, complicat şi al cărui sfârşit a părut multă vreme a-i fi favorabil. Totuşi, nu i-a fost. Soarta l-a amăgit ani de zile şi la final i-a jucat o festă; acum degeaba o înjură ca pe reporteriţe, că ei nu-i pasă. Bătaia asta de joc a sorţii trebuie că i-a înfricoşat pe mulţi, inclusiv pe „omul Ponta“, nu pe premier, Doamne fereşte, care n-are frică. Într-adevăr, premierul Ponta, în exercitarea atribuţiilor constituţionale ce-i revin, nominalizează corect miniştri ai Justiţiei şi procurori generali. Toţi sunt funcţionari publici sau magistraţi competenţi şi oneşti, aşa cum şi-a dat seama şi preşedintele Băsescu când le-a semnat numirile. „Omul Ponta“, în schimb, îşi cocoaţă în funcţii prietenii şi acoliţii numai ca să-l scoată din nevoie şi să nu păţească şi el vreo boroboaţă. Nu li se cere altă abilitate decât aceea de a-şi sluji prietenul mai mare. Pe el şi pe alţi prieteni ai lui.
În consecinţă, Parchetul General a dat NUP unei plângeri penale privitoare la plagiat. Oficial, a zis Parchetul, „fapta“, adică plagiatul, nu există, aşa cum nu există nici uzurparea titlului de doctor. Premierul Ponta poate dormi liniştit. Totuşi, neoficial, plagiatul e mare cât CFR-Marfă scos la privatizare. De aceea, „omul Ponta“ are motive să doarmă agitat: nu are cum şti dacă nu cumva odată, peste ani, madam Soartă nu-i va da şi lui un brânci pe scară – poate că Daniel Morar are vreun emul ascuns deocamdată pe la Parchet, poate că sămânţa rea semănată de Monica Macovei va încolţi pe la Înalta Curte; cine ştie? Un înţelept de demult (Epicur) spunea că omul care a comis un delict ar putea, desigur, să se ascundă toată viaţa; dar e imposibil ca el să fie sigur că se va ascunde toată viaţa.
Aici suntem: după cazul Năstase, după cazul Voicu, după cazul Vântu şi, în fine, după cazul Becali, a devenit evident că până şi ei, olimpienii, sunt „oameni“: pot să ajungă de la ambrozie drept la fasolea de cazan. Sigur nu e, dar iată că se poate, domnilor zei deveniţi „oameni“! Nu vă e puţin naşpa? Desigur, premierul Ponta, vicepremierul Dragnea, ministrul Fenechiu şi alţii nu au ce-şi reproşa: toţi sunt pe cât de cinstiţi, pe atât de competenţi. Astfel, până şi Crin are de ce să-i invidieze pentru somnul lor sănătos şi liniştit, cel al datoriei împlinite! Necazul e că, de vreun an, „omul Ponta“, „omul Dragnea“, „omul Fenechiu“ şi alţi „oameni“ au început să aibă coşmaruri – sărmanii!
De aceea, atunci când premierul Ponta declară nitam-nisam că închisorile gem de deţinuţi, existând riscul ca CEDO să ne amendeze, putem fi siguri că se gândeşte numai la binele public: nu care cumva să dea contribuabilul bani ca să plătim amenzile. Doar că şi „omul Ponta“ gândeşte acolo, în umbra premierului: uite-l, mic, chircit şi îngrijorat. Iar gândurile „omului Ponta“ sunt omeneşti. Cum să nu vrea el o graţiere colectivă ca să-i scoată de la pârnaie şi pe „omul Becali“, şi pe „omul Voicu“, şi pe ceilalţi „oameni“ cu care simpatizează, fiindcă agenţii „Satanei“, vorba lui Becali, ar putea să-i bată şi lui la uşă – mai curând sau mai târziu? Mai poţi fi sigur că nu se va întâmpla, naiba ştie cum şi când? Nu mai poţi. Şi atunci, uniţi în destin, ar putea ei să nu se simpatizeze unii pe alţii? N-ar putea. Iar noi putem să nu simpatizăm cu toţi aceşti oameni care simpatizează cu atâţia alţi oameni? Nu putem!
Că, vorba aceea, oameni suntem cu toţii! Sau nu? //
