Paradox

Inlocuirea leului “usor” cu cel “greu” a dat ocazia unui balet prelungit si plicticos la culme al politicienilor, acompaniati de televiziuni; toti s-au sfortat fara prea mult succes sa ne convinga ca, in afara disparitiei unor zerouri de pe bancnote, ceva fundamental s-a schimbat si ca “leul nou” sau “greu”, sau “mare”, sau “fioros” augureaza o epoca mult mai luminoasa, o “revenire la normalitate”. Moneda tare ar fi trebuit sa semnaleze era economiei tari.
Din pacate, intamplator sau nu (mai degraba insa cred ca intamplator), “leul nou” a iesit pe lume exact in momentul cand guvernul Tariceanu a trebuit sa admita implicit esecul politicii sale fiscale de pana acum. Iar faptul ca, dupa obiceiul acestui pamant, esecul a fost prezentat ca o noua victorie nu trebuie sa ne induca in eroare nici asupra faptului, nici asupra protagonistilor.
Rectificarea bugetara care a blocat salariile bugetarilor pana la sfarsitul anului, eliminand o majorare anuntata, este cea mai buna dovada ca ce spun e adevarat. Apoi, plauzibilitatea unei mariri cu pana la 3 procente a TVA-ului de la anul e o dovada suplimentara. De altminteri, d-l Ionut Popescu, ministrul de Finante, intr-un moment de sinceritate, a recunoscut ca marirea preconizata a TVA-ului are drept intentie reducerea consumului, adica - spus pe sleau - reducerea nivelului de trai al majoritatii populatiei. Acelasi lucru se poate spune, desigur, si in legatura cu inghetarea salariilor bugetarilor, pentru a nu mai vorbi despre efectul maririi pretului utilitatilor.
Dar care este explicatia acestui esec? Paradoxal, cred ca esecul se explica tocmai prin relativul succes (adesea trambitat de primul ministru) al impozitarii cu cota unica de 16%. Intr-adevar, contrar a ceea ce declarau la inceputul anului oamenii PSD-ului si unii jurnalisti, aceasta a marit numarul locurilor de munca oficiale, a redus unele sarcini fiscale, a imbunatatit chiar intr-o oarecare masura colectarea la buget, dar mai ales a adus noi disponibilitati financiare unei parti importante a populatiei. Probabil ca echilibrarea bugetara s-ar fi obtinut, asa cum au anticipat finantistii guvernului, chiar si fara o eventuala marire a TVA-ului. De asemenea, cred ca nu trebuie sa exageram rolul FMI. Daca guvernul s-ar fi simtit sigur pe pozitie, ar fi putut refuza sa incheie un acord cu un deficit bugetar de numai 0,7%.
Paradoxul este ca am trait ceva mai bine in ultimele 6 luni gratie si cotei unice, si unor majorari de salarii, si ca acest lucru, desi perfect legitim, din nefericire, ameninta stabilitatea economica a tarii. Si asta pentru ca oamenii, avand un surplus de bani si profitand de ofertele foarte avantajoase de creditare, s-au grabit sa le utilizeze, cumparandu-si aragazuri, frigidere, calculatoare, masini etc. - adica, in proportie covarsitoare, bunuri importate, deoarece industria romaneasca nu este in stare sa produca decat un procent redus din ceea ce piata interna cere. Prin urmare, i-au facut fericiti pe capitalistii din alte parti, in timp ce intreprinderile romanesti, cu una-doua exceptii, au beneficiat prea putin de pe urma cererii marite. Pe scurt: importurile cresc amenintator si, cel mai grav, aproape fiecare imbunatatire a veniturilor globale ale populatiei conduce la un dezechilibru si mai accentuat al balantei de plati si al datoriei publice. Nu faptul ca platim prea putine impozite este problema (creandu-se “gauri” la buget), ci ca ne raman prea multi bani dupa ce le platim, bani cu care cumparam in mod masiv din import. Produsele romanesti competitive sunt mult prea putine. Traim tot mai masiv pe datorie la nivel national si, cu cat am trai mai bine, cu atat datoria ar creste, pana ce, la un moment dat, s-ar putea produce o ruptura si o prabusire masiva a monedei, care ar transforma “leul nou” intr-un frate geaman al hulitului “leu vechi”. Acesta este motivul adevarat pentru care guvernul a trebuit sa accepte recomandarile FMI.
Calculul initial parea logic: cresterea veniturilor populatiei, mai putin impozitate, va stimula consumul, care va stimula economia, care va aduce venituri mai mari prin taxe la buget si asa mai departe. Logica infirmata: el n-a tinut seama ca o economie capitalista competitiva nu se face cu insii pe care zilnic ii vedem la televizor, ba umflati de mascati cu catuse la maini, ba eliberati de diferite instante, dand interviuri cu ochii inlacrimati.
Probabil ca masurile preconizate vor avea unele efecte de moment. Consumul va scadea intr-o anumita proportie. Dar pentru cata vreme? Presiunile sociale si politice asupra guvernului Tariceanu vor deveni irezistibile si acesta va trebui sa cedeze intr-un punct sau intr-altul, ceea ce din nou va mari consumul, care va mari importurile, care va dezechilibra din noua balanta de plati etc. Iar intre timp, politicienii vor dansa diferite balete, declarand in versuri sau proza diferitele succese ale economiei nationale. Cat despre marii oameni de afaceri nationali, ei vor dansa in continuare “pe sticla”, ba cu catuse, ba far’de..., dar cu lacrimi!