Parodie de morală în Observator cultural

Marele câștig al „epocii Băsescu“ e că nu mai există speranță rezonabilă de impunitate pentru corupți, după Năstase, Hrebenciuc, Fenechiu, Voiculescu, Udrea, Bica, Becali etc. Toți „zeii fericiți“ s-au dovedit muritori. Și atunci, pentru ce ar trebui să ne fie rușine nouă, cei care l-am susținut pe fostul președinte tocmai pentru meritul de a fi contribuit decisiv la „mortalitatea zeilor fericiți“?

Iată-ne deci: suntem niște „lichele“, noi băsiștii, sau foștii băsiști, somați să „ne privim în oglindă“ și să ne fie „o in­su­portabilă rușine“! Cu Gabriel Liiceanu în rolul „lichelei“ principale și cu Băsescu în rolul „conducătorului iubit“! Așa se în­țe­lege din articolul lui Carmen Mușat, Țara ca o pradă, din Observator cultural, nr. 762, care parodiază Apelul către lichele. Ea plantează ici-colo citate și dintr-un alt articol al lui Gabriel Liiceanu (dec. 2014, Contributors.ro) și, adresându-se cons­tant unui indefinit „vouă, cei care...“, evi^­­tă orice răspundere directă pentru o fra­ză calomnioasă ca aceasta: „Nu prin­cipii ați apărat în toți acești ani, ci pri­vilegiile pe care președintele-jucător a știut să vi le ofere în schimbul cau­țio­nării acțiunilor sale“.

Nu-mi pot stăpâni curiozitatea: poate enumerați, d-nă Mușat, „privilegiile“ obținute, să zi­cem de revista 22 sau de prin­cipalii ei colaboratori, printre care mă număr! Și care sunt privilegiile primite de la Traian Băsescu de Gabriel Lii­ceanu și de Editura Humanitas? Oare a fost Institutul Cultural Român un „pri­vi­legiu“ oferit lui H.-R. Patapievici? Mai cu­rând invers: directoratul echipei lui H.-R. Patapievici a fost un veritabil privilegiu pen­tru cultura română, recunoscut chiar și în paginile Observatorului. Și oare tot privilegii în loc de principii au urmărit și alți „foști băsiști“, precum Monica Ma­co­vei, Adrian Papahagi, Sever Voinescu, atunci când s-au despărțit de Băsescu, de PDL, de PMP? Nu cumva despărțirea lor a fost exact din cauza principiilor, fiindcă toți au văzut deriva președintelui din ul­ti­mii doi ani de mandat, când, împotriva prin­cipiilor, a mizat totul pe Elena Udrea, așa cum remarcă, de altminteri, și Lii­cea­nu în articolul din Contributors.ro? Ce pri­vilegii au obținut Andreea Pora ori Dan Tă­pălagă, și ei foarte critici în ultimii ani față de Traian Băsescu, în afară de acela de a fi fost împroșcați de sudalmele trus­tului comandat de infractorul Voiculescu și totodată criticați de Băsescu?

Și totuși, în această parodie dezgustătoare pe care ați scris-o prin sfidarea ade­vă­ru­lui, prezentați lucrurile ca și când ar fi existat în ultimii ani și „până în ultimul moment al mandatului lui [Băsescu]“ o encomiastică fără fisuri din partea in­te­lectualilor „băsiști“ la adresa lui Băsescu, în vreme ce președintele ar fi protejat o „mafie transpartinică“.

Dar să privim faptele: susțineți că „per­formanța absolută [a lui Băsescu] este aceea de a fi transformat statul de drept într-un stat mafiot“; de asemenea, că a fost „șeful mafiei“, că „după zece ani de re­formă, modernizare și consolidare a sta­tului de drept... descoperim că ne aflăm exact în situația de acum un de­ceniu, cu politicieni corupți și foști mi­niștri cercetați penal“; că „tot ca la fi­nalul mandatului de premier al lui Adri­an Năstase, constatăm că nu mai suntem o țară, ci o pradă. Etc.“. Ei, chiar așa? Să nu se fi întâmplat nimic în acești zece ani? Justiția să fie tot acolo unde a lăsat-o Năstase cu procurorii lui, Amarie și Botoș?

Dar oare cine erau, acum zece ani, „politicienii corupți și foștii miniștri cercetați pe­nal“? Memoria nu mă ajută. Nu-mi amintesc de niciun mi­nistru care să fi fost atunci cercetat penal. După zece ani de nimic însă, numeroși miniștri, parlamentari, judecători, pri­mari, oameni de afaceri influenți, un prim-ministru au fost definitiv con­dam­nați. Alții vor fi. Alții sunt la închisoare, fiind sub anchetă penală. Printre ei, chiar fratele „șefului mafiei“, arestat în timpul mandatului fratelui său. E arestat și cum­natul primului ministru în exercițiu. E trimis în judecată viceprim-ministrul Drag­nea. Sunt sub cercetare penală mi­niștri din toate ultimele guverne. Oare „ne aflăm exact în situația de acum un deceniu“? Vă luați în râs cititorii, doamnă Mușat?

Tot un nimic a fost rezistența Monicăi Macovei, ministrul Jus­tiției, de a semna actele ilegale propuse de Tăriceanu, cât și de a interveni în cursul unor anchete? Dar cine a apărat-o, împotriva unui cor imens de detractori, întâi pe Monica Ma­covei, apoi pe Daniel Morar, apoi pe Laura Codruța Kövesi? Nu Traian Băsescu? Cine l-a numit și susținut pe Cătălin Predoiu în promovarea legilor „micii reforme“, care a dat o lovitură de grație tergiversării pro­ceselor? Nu tot „dictatorul“? Iar când, mai încoace, s-a cerut urmărirea penală îm­potriva pedelistului Adriean Videanu, nu tot „șeful mafiei“ a aprobat-o? Dar DNA și ANI cine le-a apărat împotriva în­cercărilor repetate ale PSD, PNL, PC de a le anihila? Cine s-a bătut ani la rând cu cea­ta de defăimători ai acestor instituții? Nu Traian Băsescu? Cine a negociat cu Pon­ta (stârnind fulgerele unor Dan Tăpălagă și Monica Macovei) aducerea lui Kövesi la DNA? Ar fi fost totuși în câștig personal „șeful mafiei“ să lase ca un neghiob oa­re­care să distrugă DNA, așa cum voia USL.

Dimpotrivă, oare am uitat cine a încercat să influențeze justiția în afacerea „bi­le­țelului roz“? Oare am uitat cine a condus comisia pentru suspendarea președintelui din 2007 și a urzit firele încercării de lo­vi­tură de stat din 2012, condamnată de ali­ații noștri și pe care și dumneavoastră ați cauționat-o prin semnătura pe o jalnică scrisoare deschisă? Oare am uitat de ace­lași ins care tot demisiona din Senat ca să scape de „justiția băsistă“? Să nu fie nicio legătură între demersul ultimei sus­pen­dări și încercările „penalilor“ din par­la­ment de a anihila justiția? Ce ar fi trebuit să facem atunci? Să fi militat și noi, ca și dum­neavoastră, pentru demiterea pre­șe­dintelui și favorizarea unor infractori? Ne acuzați totuși, doamnă Mușat, fără niciun fel de dovezi, de enormitatea că „prin compromisul nostru cel de toate zilele am făcut posibilă supraviețuirea mafiei transpartinice“, protejată de Traian Bă­sescu!

Nimeni dintre noi nu pretinde că fostul președinte nu ar fi co­mis și greșeli însemnate, ră­mâ­nând de văzut dacă aces­tea sunt numai politice sau și pe­nale. Revista 22 i-a menționat nu o dată ero­rile de judecată, de exemplu în ceea ce pri­vește susținerea Elenei Udrea^*. Afir­mați, totuși, cu un dispreț uluitor pentru fapte, că fostul președinte a fost „la fel de co­rupt precum Adrian Năstase, Dan Voi­cu­lescu sau Viorel Hrebenciuc“. Dar din ce fel de anchete DNA sau de sentințe ju­de­că­torești rezultă aceasta în acest mo­ment?

Iar dacă spuneți că a fost o farsă mo­der­nizarea, consolidarea statului de drept și a unor instituții, evoluții despre care noi susținem că au de­venit o realitate de-a lungul acestor zece ani, care este misterul pentru care unele dintre aceste instituții – DNA, ANI, Înalta Curte, Curtea Cons­tituțională, CSM, ani de-a rândul sus­ți­nute de fostul pre­ședinte împotriva de­trac­torilor din parlament, din media și din unele guverne sunt consistent lăudate în rapoartele MCV ale Uniunii Europene? Lă­muriți-ne, doam­nă Mușat!

Da, știu, ziceți și dumneavoastră ca toți cei care nu au alt argument: „de ce acum?“. De ce abia acum „au luat-o“ pe Elena Udrea? Cred că DNA are temeiuri și că nu a existat influență politică nici îna­inte, nici acum. Dar să admitem, prin ipo­teză, că din prudență DNA a amânat de­clan­șarea acțiunilor împotriva Elenei Udrea. La urma-urmelor, nicio armată nu poate lupta simultan pe mai multe fron­turi. Chiar și așa: instrumentele justiției „băsiste“ funcționează acum din plin, chiar și împotriva protejatei celui care le-a făurit. Marele câștig al „epocii Băsescu“ nu e atât acela că a fost condamnat X din partidul Y la momentul T, cât faptul că nu mai există speranță rezonabilă de im­pu­ni­tate pentru corupți, după Năstase, Hre­benciuc, Fenechiu, Voiculescu, Udrea, Bi­ca, Becali etc. Toți „zeii fericiți“ s-au do­vedit muritori. Scadența vine – peste un an sau patru –, dar vine în cele din urmă. Să fi trecut chiar degeaba cei zece ani?

Și atunci, pentru ce ar trebui să ne fie rușine nouă, cei care l-am susținut pe fos­tul președinte tocmai pentru meritul de a fi contribuit decisiv la „mortalitatea zei­lor fericiți“? Așa cum am scris acum pes­te doi ani în De ce a fost indispensabil Tra­ian Băsescu (22, 10 iulie 2012), Bă­sescu a fost animat de o viziune – mo­dernizarea statului; dar viziunii nu i-a lip­sit o umbră însoțitoare: mahalaua. Am lău­dat viziunea și am îndurat, nu fără re­pro­șuri, mahalaua. Am luat-o însă, vorba lui Hegel, drept „viclenia“ de care istoria se folosește uneori pentru a mai sui o treap­tă. Dar unii, cu ochii numai la ma­hala, nu văd treapta, se poticnesc în ea și ratează istoria. Mă tem, doamnă Mușat, că vă numărați printre aceștia.

* Vezi, de exemplu, critici la adresa fostului președinte în 22, numerele din 19 februarie 2013, 10 decembrie 2013, 10 iunie 2014, 17 iunie 2014, 26 august 2014, 14 octombrie 2014 etc.