Pe cine să asculți?

Dacă stai să-l asculți pe d-l Ghiță, afli că el, pretins prieten al d-nei Laura Codruța Kö­vesi în 2012, n-a precupețit nicio pre­siune asupra Comisiei de Etică a Mi­nis­te­rului Edu­cației ca să albească raportul ca­re, în lipsa presiunilor, sigur ar fi găsit pla­gia­tă te­za de doctorat a doamnei, pe atunci, pro­cu­ror general. În plus, considera că persoana în cauză era prea importantă politic ca să fie făcută de ocară. Măcar să scape și el ca Ponta, nu-i așa? Mai târziu, când DNA l-a în­hățat și i-a atârnat de gât patru dosare de corupție, și-a dat seama cât a greșit și, să­getat de remușcări, s-a autodenunțat drept instigator la falsificare de acte pu­blice. Totul miroase a bluf și a denunț ca­lom­nios, încercare kamikaze de discre­di­ta­re. Cu atât mai mult cu cât, deocamdată cel puțin, datele publice nu indică faptul că d-na Kövesi și-ar fi plagiat teza, ci că, cel mult, s-a inspirat pe ici-pe colo din pro­priile articole, publicate înainte sub numele ei de fată – demers legitim în cazul unei teze de doctorat. (Dar dacă, totuși, în po­fida evidențelor de până acum, CNATDCU va constata că d-na Kövesi a plagiat, ea tre­buie să demisioneze.)

Dacă stai să-l asculți pe Ponta, vechiul amic al lui Ghiță, afli că prieteșugul Ghiță-Kö­vesi s-a cimentat la o podgorie (deși cuvântul „cimentat“ nu-i tocmai potrivit) și că el, plagiatorul prim-ministru bi­ne­cu­noscut și cu atestat, auzise, parcă, de în­cer­carea de mușamalizare și nu se împotrivise. Dar cine poate să-l mai creadă pe Ponta?

Dacă stai să-l asculți pe Traian Băsescu, afli, cu stupoare (dar nu te mai miri de ni­mic), că aflase și el de mișmașurile Co­mi­siei de Etică prin 2014. Cel care în 2013 negocia cu Ponta cu spatele la zid numirea lui Kövesi la DNA acum s-a instalat solid pe aliniamentul mafiei Ghiță-Ponta-Oprea-Udrea etc. Pentru el, Kövesi a devenit du­hul rău din vas, căruia i-a dat drumul și pe care acum nu mai știe cum să-l stă­pâ­nea­s­că. Nici chiar Antenele și RTV n-au găsit des­cântecul potrivit pentru potolirea scor­piei. E adevărat, DNA i-a luat fratele, i-a luat favorita, urmează probabil fiica cea mare. Iar rolul pe care l-a asumat, de apă­rător al instituțiilor și al „drepturilor omu­lui“, nu i se potrivește nici cât șaua pe va­că. Dar aproape încă și mai jalnică în ceea ce-l privește pe fostul președinte este dez­lănțuirea lui împotriva jurnaliștilor și a co­mentatorilor care, în 2012 și mai târziu, l-au apărat și l-au susținut. Calificați azi drept „lingăi“, acești oameni, care pe atunci erau, din pricina lui, târâți în noroi la Antene, nu pot decât să-și întoarcă fața, scârbiți de noile simpatii pestilențiale ale omului despre care au crezut, un răstimp, că se află pe panta luminoasă a istoriei naționale. Și cul­mea e că nu s-au înșelat cu totul. Mul­tă vreme Băsescu a acționat corect: a susținut DNA și justiția, a promovat o politică de apropiere de aliații anglo-americani, a susținut efortul de in­te­grare europeană, a denunțat co­mu­nismul în celebrul Raport al Comisiei Tismăneanu, a impus predarea do­sa­relor Securității către CNSAS, ba chiar probabil că – în 2010 – ne-a salvat de un colaps economic de tip grecesc, fie și într-o manieră prea brutală și ne­pregătită. Dar, pentru a prelua o dis­tincție a lui Kant, el nu a acționat „din imperativ categoric“, ci „în acord cu imperativul categoric“. Adi­că scopurile lui au fost impure și vul­gare – putere personală, chivernisire a familiei, favorizare a acoliților –, în­să, un timp, acțiunile generale au mers în direcția cea bună, deductibilă din imperativ. Apoi (de prin 2014) ape­le s-au separat. Unii spun că Băsescu „i-a folosit“ pe susținătorii săi (in­clusiv pe intelectuali). Aceștia, invers, spun că ei „l-au folosit“ pe Băsescu drept vehicul provizoriu al idealurilor lor. Am zice că și el, și ei s-au înșelat: fostul președinte nu poate ierta că a fost susținut nu pentru ceea ce era, ci pentru ceea ce reprezenta; foștii „bă­siști“ nu pot ierta că cel pe care l-au susținut nu era ceea ce reprezenta.

Și atunci pe cine să stai să asculți? Pe Iohannis? Vorbește prea rar. Pe Cio­loș? Am face-o cu plăcere, dar omul – ce nebunie în Țara Românească – pare că vrea să-și țină cuvântul și să nu can­dideze. Iar dacă nu candidează, vo­cea sa redevine inaudibilă. Despre Drag­nea, care visează să fie prim-mi­nistru, deși e condamnat penal, des­pre Tăriceanu, cinic și cu trădarea la îndemână, nu mai vorbim. Alina Gor­ghiu (rămasă singură președinte al PNL, după căderea lui Blaga) nu crede nici ea în ce spune, necum să mai con­vingă pe alții. Nicușor Dan și ai lui din USR au plămânii slabi și nu prea mulți îi aud. În rest, aflăm că, spre a imita Fron­tul Național, din Franța, PRM a fost resuscitat având-o pe fiica lui C.V. Tudor președinte. Asta da lovitură!

... Să asculți, să privești, să compari: pe de o parte, o masă de ignominie și fă­ră­delege; pe de alta, un pic de bine, gata aproape să fie copleșit. Se zice în­să că binele învinge. Dacă-i așa, cred că acum ar fi cazul s-o arate.