Pedeliști sau ungureni

Pentru ca pedeliştii să devină „ungureni“ este necesar ca ei să ajungă aproape de a nu mai fi nimic.

După moțiunea de cenzură care i-a dărâmat guvernul, Mihai Răzvan Ungureanu a anunțat că „nu și-a spus ultimul cuvânt“ – în politică, se înțelege. Duminica trecută, la festivitatea de lansare a candidaților PDL, s-a lăsat invitat, apoi a vorbit de la tribună unei săli care
l-a ovaționat și a lansat în final un nu prea greu de de­criptat „fiți ungurenii mei!“. Cu alte cuvinte: veniți în jurul meu! Mai târziu, la un resta­u­rant, a promis, se pare, grei­lor din PDL că se va implica în campania pentru locale la Iași și în alte locuri.

Cu toate astea, MRU n-a declarat dacă va intra în PDL, sau dacă – așa cum s-au gândit mulți și cum la un moment dat părea chiar el să sugereze – va înființa un partid nou de dreap­ta. Echivocul în ceea ce-l privește se menține.

PDL este, poate, în momentul cel mai rău al exis­tenței sale. Nu are o conducere credibilă, a pierdut puterea în mod neașteptat, învins de o moțiune pe care credea că o va trece cu bine. E lipsit de avânt, de idei, e descurajat, abandonat de cei care își caută, zilele aces­tea, un loc mai bun sub poala, încă largă, a USL. E izolat pe scena politică, discreditat în ochii alegătorilor. Celebra reîntregire a sala­rii­lor pe care Guvernul Ungu­reanu a anunțat-o și, într-o anumită măsură, a făcut-o po­sibilă, va fi realizată de Gu­vernul Ponta care va obține toată recunoștința din partea unei populații lipsite de me­morie. Urmează două teste electorale care pot fi decisive pentru acest partid și, într-un fel, pentru dreapta româ­neas­că în următorii ani.

În aceste condiții, ce va face MRU? Evident, nu știm, dar putem specula fără pretenția de a ghici în globul de cristal.

A intra în PDL, eventual pe o poziție de con­ducere, este dificil în acest moment și de­licat. Deja Radu Berceanu s-a exprimat contra; alți lideri, deşi nu au vorbit explicit, nu au de ce să salute preluarea partidului de către un nou-venit. Chiar dacă așa ceva s-ar întâmpla, cu mârâieli în surdină, MRU va fi lipsit de mijloa­cele de a dirija partidul, de a înnoi echi­pa de la vârf etc. „Vechea gardă“ va rezista ob­stinat. Pe de altă parte, a alcătui un nou par­tid este o operație dificilă și costisitoare. Cu ce oameni? Cu ce bani, când nu mai ești la guvernare? Cum se va putea forma un partid lipsit de infrastructura din teritoriu? O va prelua de la PDL? În cazul acesta, va urma o luptă de moarte între cele două partide, cam cum s-a întâmplat cândva între PNL și PLD. Ar fi greu de văzut cum se va putea des­curca MRU, dacă va trebui să se bată nu numai cu puterea, dar și cu rivalii din PDL.

Cred că MRU va aștepta, continuând să păs­treze ambiguitatea, până după alegerile lo­ca­le. Rezultatele votului și mai ales rezultatele votului politic pentru consiliile județene vor arăta clar spre ce se îndreaptă PDL.

S-ar putea ca partidul să reziste ceva mai bine decât se crede în momentul de față, reu­șind să se mențină în jurul a 20%. În acest caz, dacă MRU ar intra în PDL, nu ar putea avea pretenții maximale. Situaţie în care e preferabilă încercarea de a alcătui un nou partid de centru-dreapta, complet distinct de PDL, și care să meargă pe o cale proprie, cu toate riscurile ce decurg de aici.

S-ar putea însă foarte bine ca rezultatele alegerilor locale să fie dezastruoase pentru PDL, prezicând o catastrofă și mai mare la ale­ge­rile generale. Aceasta cred că este marea șansă a lui MRU, atunci pedeliștii i s-ar putea preda, înlăturând „vechea gardă“ sau cel pu­țin o parte din aceasta nu va mai putea ridica niciun fel de pretenții. MRU ar putea deveni liderul unui „nou“ PDL, căruia să-i asigure, dacă nu victoria în alegerile generale, măcar o înfrângere onorabilă, situându-l totuși peste partidul lui Dan Diaconescu și deschizându-și calea spre o candidatură de succes la pre­șe­din­ție. Pe scurt, ar fi vorba despre o nouă con­struc­ție realizată totuși pe ruinele celei vechi și utilizându-i temeliile. Așadar, pentru ca pede­liștii să devină „ungureni“ este necesar, cred, ca ei să ajungă aproape de a nu mai fi nimic.

Ungureanu este, cum s-a văzut bine, un am­bi­țios. Ambiția e indispensabilă pentru o poli­ti­că mare. Nu știm însă dacă are instinctul opor­tunității și înțelepciunea de a recunoaște și exploata situațiile favorabile. Deocamdată, ambiguitatea pe care o întreține calculat mi se pare un semn bun. //