De același autor
Filosofii (stoicii în Antichitate, Friedrich Nietzsche în epoca modernă) ori istoricii religiilor (Mircea Eliade) au vorbit uneori despre „veşnica întoarcere“: ar exista un fel de scenariu de bază, impus de zei in illo tempore pe care îl reluăm necontenit. Suntem prinşi fără speranţă în el şi nimic cu adevărat nou nu se întâmplă. Orice eveniment se dovedeşte în final a nu fi decât reluarea scenariului care rămâne indiferent la depăşire, evoluţie şi transformare. Progresul e o iluzie. Ei bine, ceea ce nu au ştiut filosofii (ignoranţii!) a fost locul predilect unde „veşnica întoarcere“ trăieşte şi înfloreşte, am spune (dacă înfloritul poate fi atribuit unui fenomen atât de măreţ şi grav), locul, deci, unde ea poate fi demonstrată chiar şi cu acte false, necum cu cele autentice: pretindem că acest loc este politica românească.
Ceea ce am văzut zilele astea, de când cu propunerea preşedintelui Băsescu pentru o nouă reorganizare administativă în opt megajudeţe, am mai văzut şi vom mai vedea de nenumărate ori. Politicienii noştri (deştepţi sau imbecili, mari şi mici, de la putere şi de la opoziţie) joacă neîncetat (deşi nu-i roagă nimeni) aceeaşi piesă în cinci acte (ca o tragedie clasică) şi un epilog (contribuţia noastră la marea literatură).
Actul întâi (momeala): PDL şi unele publicaţii lansează unele aluzii la o anumită iniţiativă. Ea nu este foarte luată în seamă. Alte necazuri par să nevrozeze naţiunea.
Actul doi (bâta şi morcovul): Băsescu apare brusc înaintea camerelor, precum din nefiinţă lumina începutului, şi propune ceea ce el numeşte „reformă“, „modernizare“ etc., etc. Nu e chiar un sfârşit al lumii, dar poate fi un sfârşit al lumii viselor roz pentru unii. Democratic (ori mimând democraţia, zic alţii), Băsescu invită partidele la Cotroceni pentru discuţii. Mai mulţi reprezentanţi PDL expun cestiunea atât de incompetent, încât toată lumea îşi dă seama că fie nu ştiau nimic, fie nu vor nimic, fie ambele.
Actul trei (mormăitul incoerent): câţiva reprezentanţi ai opoziţiei schiţează fie gesturi de interes, fie chiar de aprobare parţială, fie măcar preferă să nu se pronunţe negativ imediat, fie se contrazic. E clar că opoziţia a fost surprinsă de mutarea preşedintelui şi conducerea centrală deocamdată gândeşte intens la ce are de făcut.
Actul patru (rezistenţa eroică): opoziţia în fine a isprăvit de gândit intens şi a trecut la acte – răcnetul isterico-patriotic pe două sau trei voci (după numărul partidelor). Aflăm următoarele noutăţi: Băsescu e dictator, România „e sub o ocupaţie de care trebuie eliberată“ (Crin Antonescu), măsura e, oricum, imbecilă, nedemocratică sub toate aspectele, imens de costisitoare, inaplicabilă, comunistă, antinaţională, politicianistă şi dovedeşte: a) prostia guvernanţilor, b) abilitatea diabolică a guvernanţilor, c) corupţia aceloraşi, d) diversiunea tot a lor. Se ameninţă: cu moţiunea de cenzură, cu mişcări populare, cu referendumuri locale, cu o nouă revoluţie. Se aruncă cu avertismente şi invitaţii la dezertare pentru: parlamentarii puterii, magistraţi, procurori DNA, poliţişti, intelectuali. E de remarcat, în acest punct, că, în mod constant, aliatul mai prizărit (PNL) zbiară cel mai tare.
Actul cinci (binele triumfă): legea este adoptată prin asumarea răspunderii. Din nou ocazie de inflamări, acuzaţii, urlete, insultele curg din ambele părţi. Apoi vine vacanţa. Cald, bine, Acapulco. Cortina.
Mai există şi un Epilog (viaţa continuă): legea se împotmoleşte în aplicare sau se amână aplicarea, sau se constată că trebuie amendată şi chiar e amendată, dar tot nu e suficient; între timp, e sabotată chiar de reprezentanţii puterii; apoi, opoziţia se face putere, care constată că nu mai are ce sabota. Şi iarăşi o luăm da capo... Pe bune, nu-i asta „veşnica întoarcere“? //
Citeste si despre: Mircea Eliade, piesa de teatru, politica romaneasca, Traian Basescu, reorganizarea administrativa.
