De același autor
Scriam, în numărul trecut, că nu mi se pare posibil ca un partid guvernamental – PDL în speţă – să creeze o „mişcare populară“ care să devină şi autentic populară. Iată că, între timp, lucrurile au luat o nouă întorsătură. D-l Sebastian Lăzăroiu, cel care părea artizanul din umbră al unei astfel de mişcări de dreapta sau centru-dreapta, şi-a pierdut pe neaşteptate locul de ministru al Muncii în guvern. Dacă domnia sa va înfiinţa o „mişcare populară“, aceasta nu va mai fi un apendice guvernamental şi cu atât mai puţin unul al partidului de guvernământ, extrem de supărat pe d-l Lăzăroiu.
Darea sa afară din guvern a surprins, deoarece, deşi d-l Lăzăroiu criticase PDL (chiar cu puţin înainte de eveniment), tonul acestor declaraţii era departe de a fi fost la fel de vehement ca al lui Cristian Preda sau Monica Macovei. În mod evident, pe baronii PDL nu i-au supărat atât criticile generale, cât sentimentul concurenţei. Ei şi-or fi spus că d-l Lăzăroiu chibzuieşte „Mişcarea populară“ al cărui lider vrea să fie şi care va pune în umbră PDL, beneficiind de avantajele şi resursele materiale şi umane ale guvernului şi ale partidului, şi că acest lucru e inacceptabil şi nu poate dura. Poate că au mai vrut încă ceva: cerându-i lui Emil Boc capul ministrului cu prea multe idei, baronii au dorit să vadă de partea cui este preşedintele Băsescu.
La urma-urmelor, d-l Lăzăroiu nu a fost nominalizat în funcţia de ministru al Muncii decât la insistenţele preşedintelui. Mai mult, d-l Lăzăroiu a susţinut mereu, chiar şi în interviuri date cu puţin înaintea demiterii sale, exact marile proiecte reformiste (şi în general nepopulare în clasa politică) ale lui Traian Băsescu: regionalizarea, descentralizarea reală, modificarea Constituţiei, scrutin uninominal pur, micşorarea cheltuielilor statului, o nouă reglementare a asistenţei sociale. Astfel că, demiţându-l, până una-alta, Băsescu a pierdut un puternic adept al reformelor din Guvernul Boc, ceea ce e un câştig pentru baroni. Să fi fost, de fapt, demiterea un „şah la rege“ dat de aceştia? Să-i fi dat ei a înţelege preşedintelui că are de ales între partid şi „mişcare“ şi că nu vor accepta nicio ambiguitate? Să fi cedat Băsescu din pragmatism? Plauzibil.
Ştiu că mulţi presupun că, din umbră, Băsescu l-a lăsat să cadă pe Lăzăroiu, tocmai pentru a-l lăsa să fie victimizat şi, în felul acesta, pentru a-i spori popularitatea. Mie unuia teoria aceasta mi se pare puţin probabilă. Cred că, dacă ar fi fost aşa, preşedintele ar fi ştiut să ne facă să ghicim deja adevărul. Mai întâi, ar fi putut întârzia semnarea propunerii primului ministru. Ar fi putut să-şi manifeste surprinderea, ba chiar nemulţumirea, chiar dacă ar fi semnat-o în final. Ar fi putut măcar exprima speranţa că demiterea nu înseamnă că măsurile reformiste ar putea fi blocate în anul electoral ce urmează etc. Până duminică la prânz, când scriu acest articol, niciunul dintre aceste lucruri nu s-a spus sau măcar nu a fost sugerat (ceea ce nu înseamnă că e imposibil să mai apară ceva). De ce?
Poate că preşedintele era şi el supărat pe rolul de rege neîncoronat al unei „mişcări“ inexistente, asumat de Lăzăroiu. Poate că l-au enervat imprudenţele personajului sau a simţit că nu-l poate controla pe prea limbutul fost consilier; sau, mai curând, pur şi simplu, a considerat că, în acest moment politic şi economic dificil, trebuie acordată încredere primului ministru, a cărui autoritate în partid ar fi fost grav afectată, dacă nu obţinea de la preşedinte acordul demiterii lui Lăzăroiu. Nu ştim exact cum s-au petrecut lucrurile, dar înclin să cred că preşedintele a cedat pur şi simplu din realism politic, ceea ce nu înseamnă că a şi procedat corect într-o perspectivă mai largă.
Bineînţeles că demiterea nu înseamnă că rolul politic al lui Sebastian Lăzăroiu e terminat. Dimpotrivă, abia fiindcă a scăpat de dependenţa de PDL, fiindcă nici măcar nu mai apare a avea susţinerea preşedintelui, el poate să construiască liber de acum „mişcarea populară“, ale cărei idei le-a promovat de-a lungul timpului. Dacă va juca cu abilitate, pe de-o parte, rolul de victimă a baronilor, pe de altă parte, pe acela de moştenitor legitim al ideilor reformiste ale preşedintelui, dar nu şi al preşedintelui ca persoană, dacă va şti să-şi atragă nemulţumiţi şi dezamăgiţi deopotrivă din PDL şi PNL, dar mai ales din adormita societate civilă, are şansa să aibă succes şi chiar un anume succes electoral, în caz că va înfiinţa un partid până la urmă. Trebuie, fireşte, să se grăbească. Mai ales, trebuie să devină un om politic autentic. Trebuie să arate claritate, hotărâre, leadership, viziune. Are nevoie de resurse. Are nevoie de aliaţi (dar nu de orice aliaţi). Are nevoie de supleţe şi abilitate pentru a-i câştiga. Nimeni nu ştie dacă are aceste calităţi şi cel mai puţin domnia sa. Dar are măcar şansa de a încerca.
În aceste zile, domnul Sebastian Lăzăroiu trebuie să ne spună repede ce vrea: indiferent de ce s-a aflat în spatele demiterii sale, se va folosi de ocazie pentru a deştepta-o din somn pe „Albă-ca-Zăpada“ sau o va lăsa să doarmă în continuare, domnia sa reluându-şi munca de analist politic în serviciul unora sau al altora? Pe scurt: vrea să fie prinţ sau rămâne doar un inteligent şi sârguincios pitic? //
Citeste si despre: Sebastian Lazaroiu, partid guvernamental, primul ministru, partid nou infiintat, independent de putere.
