De același autor
Stiu ca aici multi se vor încrunta: respectul procedurii - vor spune ei - e o garantie fundamentala a libertatii. Dimpotriva, comunismul ar fi fost domeniul arbitrariului, unde regulile nu mai functionau. Fireste, la un anumit nivel, asa este. Dar sa nu uitam de procesele staliniste: o procedura judiciara bine pusa la punct, respectata în toate detaliile, în spatele careia se afla, desigur, arbitrariul deciziei lui Stalin. Procedura era necesara pentru înselarea naivilor, pentru autolegitimarea regimului si chiar pentru prinderea în capcana a victimelor. Abuzul de procedura, ca si cel de birocratie (de care se apropie), poate fi la fel de daunator ca si deficitul, deoarece conduce la acelasi rezultat: imposibilitatea de a judeca corect, de a ajunge la adevar. In fapt, procedura devine atat de stufoasa, încat la un moment dat nu se mai poate trece de ea. Ceea ce - în cazul tribunalelor noastre - este neaparat în avantajul inculpatului bogat si puternic, ai carui avocati sunt destul de abili (dar si de interesati financiar) ca sa descopere continuu vicii de procedura. Cu alte cuvinte, avem o justitie care, prin abuzul de procedura, tinde sa apere oligarhia postcomunista - prin urmare, o justitie “de clasa”.
Incercati sa cititi dimineata, dupa o cafea tare, cu capul limpede, de pilda o relatare a motivului pentru care Curtea de Apel Bucuresti a amanat saptamana trecuta recursul DIICOT pentru arestarea lui Dinu Patriciu. Va va cuprinde o clasica nevralgie! Veti afla ca procurorii facusera trei recursuri - unul împotriva lui Patriciu, altul împotriva celor doi asociati americani, altul împotriva tuturor celor trei. Procedurile de citare trebuiau doar sa fie diferite în cazul romanului si în cazul americanilor! Prea multe recursuri - au spus judecatorii. Mai retrageti, va rugam! Cate trebuie retrase? Unul, ca sa ramana doua - au zis judecatorii. Ba doua, ca sa ramana unul - crede profesorul Corneliu Turianu. Cate atunci? Care? Poate toate? Suntem în plin Kafka! Docti certant. Ma tem ca oricate recursuri ar exista - unul, doua, trei - , tot va fi gasit un viciu de procedura. Probabil ca cel mai bine ar fi fost sa nu fie nici un recurs! Si, cel mai bine, sa nu se judece procesul deloc, fiindca e “politic”, cum spune Patriciu! Ba e lipsa de profesionalism - conchide profesorul Turianu - atat din partea judecatorilor, cat si din partea procurorilor. Dar nu sunt acestia - magistratii de la Curtea de Apel, de la DIICOT etc., pentru a nu mai vorbi despre avocati, chiar produsele Facultatii noastre de Drept, unde este profesor chiar d-l Turianu? Lucrul cel mai evident pe care se pare ca l-a realizat deocamdata magnifica scoala romaneasca de drept dupa 16 ani de libertate si 45 de ani de comunism pare a fi respectul superstitios si generalizat pentru procedura, ajunsa “lucru în sine”!
Dar nu cumva are si legislatorul o vina? Ba da, si foarte mare! El a legiferat prost, incoerent si perfid, facand inevitabile conflictele de interpretare procedurala. Si totusi, judecatorul trebuie sa apuce sa judece si fondul, si nu doar forma, ceea ce presupune ca uneori sa interpreteze procedura, sa vada spiritul legii, nu doar litera ei. El ar trebui sa distinga între invocarea unui viciu de procedura, în favoarea desfasurarii în conditii bune si echitabile a procesului, si invocarea unui viciu de procedura pentru tergiversarea procesului. Ceea ce presupune curaj, independenta nu doar formala, ci si de spirit, temeinica pregatire, ba - as zice - chiar o doza de întelepciune.
Si invers: daca esti corupt si vrei sa-l scoti basma curata pe un inculpat “greu”, cel mai eficient este sa invoci procedura. Daca n-ai pregatirea si competenta sa judeci pe fond un dosar complicat, legat de criminalitatea economica, cel mai comod este sa ramai la forma invocand din nou procedura. Ca doar n-ai sa te recuzi pentru incompetenta! Si daca pur si simplu esti si tu un om obisnuit care vrei tihna si nu sa te vezi criticat pe sticla, daca nu mai ai nervi si diazepam cand te preseaza televiziunile, CSM-ul, Basescu, Macovei, Costiniu, Bruxelles-ul, daca de fapt nu binele sau dreptatea obstesti te fac insomniac, ci dulcea ta supravietuire în nisa Justitiei, ce poate fi mai prudent, mai comod, mai simplu decat eternul rasfat al procedurii?
Si iata cum, dintr-o stavila contra abuzurilor, procedura excesiva, confuza, labirintica, nesfarsita devine acoperirea ideala pentru iresponsabilitatea, pentru incompetenta si pentru lasitatea Justitiei si, în sens mai larg, a societatii romanesti, în meciul pe care ea îl da pentru un stat de drept. Avantaj plecare, însa: oligarhia postcomunista!
Si atunci, nu e proceduralismul unul dintre chipurile promovate prin “lifting” ale batranei “stafii a comunismului”?
