De același autor
“Andrei Cornea e un personaj despre care nu-mi place sa scriu”, afirma ritos Cristian Badilita in Averea din 11.10.05, ca raspuns la articolul meu, Generatia, din 22/813. Mie insa imi place sa scriu despre C. Badilita. Cum sa nu-mi placa, atunci cand aflu din articolele domniei sale nenumarate lucruri neasteptate si uimitoare despre mine si despre ceilalti? Ca acele lucruri de obicei sunt false, calomnioase, delirante etc. - e adevarat. Dar si delirul e interesant, atunci cand depaseste toate limitele, chiar asa intinse cum sunt ele in Romania!
Cum sa nu fie interesant cand, intr-un alt articol aparut in Adevarul literar si artistic, se poate afla ca Mesia a venit, a ramas necunoscut si se cheama Badilita: “Daca macar zece oameni mi-ar fi citit si asumat in proportie de 1% cartile, lumea romaneasca ar fi fost, daca nu ceva mai buna, macar cu un strop mai cinstita”. Sa nu fi aflat acest adevar macar Comisia Europeana (daca nu Vaticanul), care ne critica pentru coruptie? Aceasta tragica nerecunoastere se explica pentru ca intelectualii romani sunt ori “gloabe”, ori “manzoci”. Printre “gloabe”, pesemne ca se numara si Nicolae Manolescu, care e “un semidoct consacrat” (Averea, 12.09.05) si, chipurile, seamana cu echipa Rapid sau cu Adrian Copilul Minune. Desigur, pe vremea cand noul Mesia primea, in numele unui colectiv, premiul Romaniei literare pentru coproductia romano-franceza numita traducerea Septuagintei, Manolescu nu-l “dusese inca de nas pe presedintele Fundatiei Anonimul, smulgandu-i un premiu absolut nemeritat”. Dar cine poate cere coerenta din partea celui in delir?
In ceea ce ma priveste, n-am asumat nici macar in proportie de 1% evanghelia dupa Badilita. Sunt un pacatos! Pe deasupra, sustine acesta, sunt necinstit, deoarece m-as fi “inspirat serios” din capitolul dedicat grupului de la Paltinis din cartea sa, Platonopolis (Polirom, 1999), si anume in “volumasul” meu “consacrat traditiei scolastice de la Platon la grupul de la Paltinis”, fara sa-i amintesc contributia. “Inca din titlu!”, mai exclama omul indignat de “inspiratia” mea si ma demasca editorilor, presupun pentru plagiat, carora le recomanda “vigilenta”, ca la PCR. (Altminteri, tot eu “am atata originalitate incat mi se poate ierta si prostia”.) Sa innebunesc! Ce “traditie scolastica”, ce “volumas”, care titlu, care “vigilenta”? Cartea mea se numeste De la Scoala din Atena la Scoala de la Paltinis (Humanitas, 2004), n-are nimic de-a face cu “traditia scolastica”, capitolul cu pricina se cheama A fost Scoala de la Paltinis o experienta utopica?, iar capitolul dedicat aceluiasi fenomen din cartea lui C. Badilita se numeste Ganduri despre Scoala de la Paltinis. Nu pot decat sa presupun ca C. Badilita considera sintagma “Scoala de la Paltinis” proprietatea sa intelectuala sau ca e in transa, precum Pythia, care ingaima lucruri comprehensibile numai preotilor ei! Mai are rost sa discutam despre eventuale “inspiratii”? Am sa-i marturisesc, totusi, d-lui Badilita, in mod cinstit, ca nu m-am inspirat din cartea sa (pe care o ignoram, mea culpa), ci din cateva texte ale mele scrise inainte de 1989 care, cum recunoaste si domnia sa, “au cateva calitati”: scurtime, originalitate si chiar cinste intelectuala”. Poate s-o fi “inspirat” domnia sa din ele. E voie.
Mai aflu multe alte lucruri pe care le ignoram complet: ca m-am distantat “maniacal” de C. Noica. Unde? Dati-mi textul “maniacal”! Ca “am intrat psihedelic in teasta lui Aristotel si Plotin”. As vrea eu, dar mi-e ca nu se poate. Ca “nu afli nimic despre Aristotel sau Plotin in introducerile la volumele respective”, ca practic “eseistica genialoida” in “dispret fata de regulile bunului simt academic”. Traducerea Metafizicii lui Aristotel propune un nou mod de a traduce cativa termeni cheie ai lui Aristotel. Nici o vorba la d-l Badilita! Volumul Plotin, Opere, v. I (al II-lea volum va aparea peste foarte putin timp), cuprinde, in Lamuriri preliminare, biografia lui Plotin, activitatea sa didactica, scrierile si structura lor, stilul, posteritatea si influenta filozofului, editii si traduceri straine si romanesti, urmate de o interpretare a metafizicii lui Plotin si de o bibliografie fundamentala, din care nu cred ca am omis multe lucruri esentiale. Tot nimic la d-l Badilita, in afara de aberatii. Dar dupa povestea de mai sus cu titlul, corectitudinea sa n-ar mai trebui prezumata! Mai aflu, in treacat, ca “Plotin nu se traduce in redactia revistei 22, ci intr-un institut serios occidental”. Pe cuvant de onoare, n-am tradus nici un cuvant la redactia 22, in schimb am lucrat ceva pe la Wissenschaftskolleg zu Berlin!
Mai citesc ca, pe timpuri, as fi stat “la lumina opaitului si cu doua perechi de izmene pe sub blugi”; de aceea as fi acum frustrat si m-as uita pizmas la generatia tinerilor care si-au facut studiile in strainatate. Nu stiu de unde imi cunoaste asa de bine d-l Badilita numarul izmenelor, dar nu sunt frustrat deloc pentru norocul altora. Scriam in articolul de acum doua saptamani ca ma intristeaza angajamentul public al catorva intelectuali tineri, in primul rand, al d-lui Badilita, inteligenti, talentati, cu studii bune, care scriu carti erudite, dar care, in presa romaneasca, au adoptat invectiva si grosolania si care dispretuiesc valorile liberale si seculare in care au fost educati. Nu era vorba, desigur, despre numerosi alti intelectuali romani care traiesc in Occident. Nu acuzam obtinerea de burse in Occident (si eu am beneficiat de burse la timpul respectiv), ci aparitia unei publicistici care suprima chiar valorile occidentale in care autorii respectivi, precum d-l Badilita, s-au format. Unde i-am imputat ca ar fi obtinut bani de la UE sau ca bursele pe care le-a obtinut, el sau altii ca el, nu ar fi fost meritate?
D-l Badilita se lauda cu valorile intelectuale si morale in care crede. Dar stie sa invoce, insultator, pacate reale sau imaginare ale familiei cuiva. Sa fi invatat asta la Paris ori Berlin, ori tot in vechea noastra cloaca comunista, de care se simte atat de liber? D-l Badilita mai stie ca, “odata terminate, cartile nu exista decat pentru ceilalti”. Care ceilalti? Caci, in urma cu cateva saptamani, tot el marturisea, neintelesul de catre contemporani, ca “scriu, asadar, pentru o mana de morti” (cei impuscati in decembrie 1989). Care este de fapt publicul d-lui Badilita? Viii, mortii, sau, de fapt, propria-i persoana, adorata egolatru?
De asemenea, mai aflu si ca am “convingeri marxiste”. N-am, dar cum, sub condeiul d-l Badilita, aceasta este o insulta, ma intreb: e imputarea o insulta si in Occidentul unde tanarul Mesia traieste si munceste? Daca spune ca da, e o minciuna sfruntata; daca spune ca nu, atunci il intreb: de ce iarasi adopta lectia comunista - tactica dublului limbaj?
Sau cumva, in ceea ce el numeste “Pseudo-Romania actuala” merge orice?
