PSD - o boală de un sfert de secol

La un sfert de secol de la mineriadă, partidul înființat de Ion Iliescu din materialele PCR are încă în gene spiritul autoritar, disciplina gregară, aroganța și mojicia, dar și disprețul față de realitate, moștenite de la comuniști.

Cifrele și coincidențele au simbolismul lor: la exact 25 de ani de la nenorocitele evenimente din 13-15 iunie 1990, premierul Ponta, al treilea suc­cesor al lui Ion Iliescu la președinția PSD, se afla la Baku, la deschiderea Jocurilor Europene. Par­ti­ci­pa astfel la o ceremonie boicotată de toți liderii din UE și îi saluta pe sportivi în compania lui Pu­tin, Lukașenko, Erdoğan și, bineînțeles, Ilham Ali­ev, dictatorialul președinte azer. Lipsea în schimb de la Budapesta, unde, exact în același mo­ment, era organizată o întrunire a liderilor so­cialiști europeni. Cu alte cuvinte, premierul ro­mân fugea de stânga democratică europeană și, în disprețul boicotului UE împotriva lui Putin și a încălcării drepturilor omului din Azerbaidjan, se adăuga liderilor autocrați, ultimii dictatori ai Eu­ropei.

Ponta era în locul unde „îl trăgea ața“, am spune, acolo unde l-a adus moștenirea politică de la Ion Iliescu, autorul politic și moral al mineriadei din 13-15 iunie 1990.

Poate că totuși, din motive de prestigiu, Ponta și-ar fi dorit să fie la Budapesta, și nu la Baku. Dar în capitala Ungariei ar fi trebuit să facă față unor întrebări mai discrete sau mai directe privitoare la situația sa juridică. Ar fi simțit fie și numai pri­viri ironice sau critice, iar în jurul lui s-ar fi făcut probabil gol și tăcere. N-ar fi rezistat acolo pre­textul că a continuat să țină frâiele guvernului, de­și este urmărit penal pentru corupție, numai fiind­că țara are nevoie de stabilitate, nici falsul că do­sarele deschise de DNA împotriva sa sunt politice, nici minciuna că el, personal, este un mare iu­bi­tor al justiției independente, nici...

Se vede de aceea de ce premierul trebuie să de­mi­sioneze, așa cum i-a cerut-o președintele Io­han­nis: nu pentru că așa ar impune-o legea sau Cons­tituția. Legal, totul este în regulă, inclusiv ma­jo­ritatea parlamentară: s-a văzut că o majoritate ma­sivă încă stă în spatele său. Dar Ponta a pierdut orice credibilitate externă, în asemenea măsură, încât nu mai poate apărea nici măcar la un for so­cialist și social-democrat european. E discreditat politic și moral chiar și printre aliații săi ideologici din UE. Iar bulgărele de zăpadă pornit împotriva lui crește în fiecare săptămână.

Vom spune că asta este mai ales problema PSD. La un sfert de secol de la mineriadă, partidul în­ființat de Ion Iliescu din materialele PCR are încă în gene spiritul autoritar, disciplina gregară, aro­ganța și mojicia, dar și disprețul față de realitate, moștenite de la comuniști. Acest partid n-a reușit ni­ciodată – indiferent dacă șefii lui s-au numit Iliescu, Năstase, Geoană sau Ponta - să arunce pes­te bord această moștenire.

Mai mult, e suficient un moment de încordare, ca vechea ere­ditate au­to­crată să iasă la suprafață: deunăzi, Pon­ta amenința opoziția li­berală cu con­tramanifestații și dosare penale doar fiindcă aceasta voia să or­ganizeze o demostrație antigu­ver­na­men­tală paș­nică; îi ținea isonul mi­nis­trul Justiției, Robert Cazanciuc. Trei zi­le mai târziu, ministrul Ioan Rus, ca­re, în 2012, sus­ținându-și șeful plagiator, pretinsese că toată lumea făcuse pla­giate de la Pla­­ton și Aristotel, acum îi tra­ta pe co­piii românilor din străi­nă­tate drept „go­­lani“ și pe nevestele lor drept „cur­­ve“. (Numai momentul de­li­cat în care se afla șeful lui atunci l-a obligat la de­misie.)

PSD n-a înțeles ce s-a întâmplat pe 16 noiembrie 2014. N-a înțeles de ce Vic­tor Ponta a pierdut la un milion de vo­turi distanță de un novice în politică. N-a priceput de ce majoritatea ro­mâ­nilor îl urăște și se teme de el. N-a pri­ceput de ce nici măcar intelectualii de stân­ga, de la Costi Rogozanu, Ioana Lu­pea și până la Vasile Ernu și cei de la CriticAtac, îl resping și îl dispre­țuiesc. Nu s-a lămurit nici de ce pla­giatul șefului său este un lucru grav și că acoperirea lui prin mijloace biro­cra­tice a inflamat scandalul. Dragnea cre­dea că apelativul de „comuniști“ este o nedreptate, pentru că îl lua ad lit­teram. Desigur, PSD nu este, în acest sens direct, comunist. Dar, într-un sens simbolic, dacă ținem seama de me­galomania liderilor săi, de aroganța și lăcomia lor fără margini, de bru­ta­litate, de aderența superficială la nor­mele democratice și la statul de drept, dar și de convingerea că ei sunt pre­destinați să guverneze, partidul a fost și este „comunist“.

Ceea ce nu înseamnă că acest „co­mu­nism“ nu se întâlnește și la alții, de pildă în „marele PNL“. Dar „co­mu­nismul“ este aici măcar un altoi co­rupt, cauzând o boală care ar putea fi vindecată la un moment dat, fie și prin cauterizări severe și amputări; dincolo, la PSD, e constitutiv, genetic. În pofida numelui, PSD nu e nici so­cial, nici democrat și nici măcar cu ade­vărat de stânga. Corupția i-a pă­truns până la măduvă, lipsa de onoare și de simțul răspunderii sunt irem­i­sibile: ocolit de oamenii liberi, a fost și este locul ideal numai pentru șefi de trib și valeți. Cauționându-l politic pe Victor Ponta, PSD își confirmă încă o dată definiția posibilă: boala de un sfert de secol a României.