De același autor
Probabil că mulţi dintre pedelişti, ba poate chiar şi Traian Băsescu, deşi în particular au recunoscut că d-na Monica Iacob-Ridzi a cheltuit iresponsabil banul public, dacă nu şi mai rău, refuză să creadă ceea ce se întâmplă şi văd în continuare, în toată afacerea – complotul din umbră PSD-PNL, susţinut de „mogulii de presă“. Ei îşi amintesc că lucrările Comisiei parlamentare, presărate de insulte de o parte şi de alta, au semănat cu o execuţie politică; că presa, cu siguranţă, ostilă din principiu de ani buni la tot ceea ce aduce a Traian Băsescu, a linşat-o mediatic pe d-na Ridzi; dar mai ales îşi amintesc, probabil, că numeroase alte cazuri, în care banii în joc au fost cu mult mai mulţi, sau importanţa personajului politic cu mult mai mare, nu au dus la niciun rezultat concret: personajul a scăpat destul de uşor (vezi cazul Năstase), iar partidul respectiv, după unele pierderi conjuncturale, a rezistat bine. Cei din PD-L s-ar putea simţi deci frustraţi că li se cere sacrificarea ministrului Tineretului şi Sportului, când încă nu s-a dovedit nimic într-un mod imparţial şi când, în alte situaţii, fapte mai grave sau mai dubioase au fost tolerate, până la urmă, de presă şi de opinia publică.
Dacă gândesc astfel, comit – PD-L şi mai ales Traian Băsescu – o mare greşeală. Ba aş spune chiar că deja e prea târziu şi că greşeala a fost deja comisă. Iar aceasta, din cel puţin două motive. Mai întâi, acum, spre deosebire de anii trecuţi, avem criză. Iată ceva de care atât guvernul Năstase, cât şi guvernul Tăriceanu au fost lipsiţi, spre norocul lor (şi al nostru). De aceea, ceea ce se trecea la ei cu vederea nu se mai trece acum guvernului Boc, chiar dacă acesta personal este mai onest decât primul şi mai competent decât ultimul. Or, în vremuri de criză economică, cum sunt acestea, când şomajul creşte ameninţător, când veniturile oamenilor scad, când statul are dificultăţi serioase în a plăti la timp salariile bugetarilor, când îngrijorarea pentru viitorul imediat creşte, există un singur lucru fundamental pe care guvernanţii nu trebuie nici să-l facă, nici să lase impresia că l-ar face: să refuze sau să pară că refuză solidaritatea cu societatea. Căci totul poate fi iertat în aceste situaţii, fie şi incompetenţa, sau inabilitatea, sau lipsa de discernământ.
Dar aroganţa, dispreţul pentru banul public, risipa în scopuri dubioase, ca să nu spunem delapidarea – acestea nu pot şi nu trebuie să fie iertate. La întrebarea lui Ion Cristoiu, dacă îşi recunoaşte vreo vină în scandalul cheltuirii banilor pentru serbările tineretului din 2 mai, d-na Ridzi a răspuns, cu aroganţă, ipocrizie şi suficienţă, că niciuna, în afară de inabilitatea de a comunica cu opinia publică. Ceea ce e totuna cu a afirma că e pură ca lacrima şi că doar presa o calomniază. Acela era momentul când Monica Ridzi trebuia demisă (sau determinată să demisioneze), şi nu neapărat fiindcă efectiv s-ar fi făcut vinovată de o culpă penală (aceasta încă nu s-a dovedit), ci fiindcă s-a făcut vinovată de cel puţin o culpă politică: incompetenţa unui ministru în a comunica mediatic în vremuri de criză e impardonabilă, cu atât mai mult când sugerează că există şi deficienţe grave de management al banilor publici.
Al doilea motiv pentru care PD-L-ului nu i se trece cu vederea ceea ce s-ar fi trecut mai uşor altor partide, şi mai ales PSD-ului, este că acest partid şi preşedintele Băsescu au făcut din ideea unei politici responsabile şi ferite de corupţie un stindard de luptă, cu care au defilat ani buni. Mutatis mutandis, se întâmplă ceva similar cu cazul Mona Muscă: colaborarea cu Securitatea a acestei capabile politiciene nu a fost iertată de opinia publică, care nu s-a sinchisit prea mult de problemele mult mai grave ale lui Dan Voiculescu. Dar de la Mona Muscă lumea se aştepta la mult mai mult, aşa cum acum lumea se aştepta la mai mult de la Monica Iacob-Ridzi, un politician tânăr şi promiţător, decât de la „vechii“ şi târşiţii prin toate relele, Adrian Năstase sau Miron Mitrea.
Tot astfel, încercările de colaborare ale PD-L din trecut cu PRM sau Vadim Tudor şi, mai apoi, colaborarea în Consiliului General al Bucureştiului cu PNG şi apoi, iarăşi, cu PRM nu pot să nu fi frustrat mai ales acea parte mai luminată a opiniei publice pentru care extremismul politic şi naţionalismul şovin nu sunt vorbe goale. Acelaşi tip de colaborare a PSD (mai de mult sau mai recent) nu a stârnit emoţii, fiindcă electoratul acestui partid nu are nici aceleaşi sensibilităţi, nici aceleaşi standarde intelectuale.
Combinaţia dintre aceste două motive a determinat scandalizarea îndreptăţită a opiniei publice – chiar dacă presa „mogulilor“ a distorsionat unele aspecte. Problema Ridzi a devenit una a autenticităţii rolului reformist asumat de PD-L şi de Traian Băsescu, iar preţul de plătit pentru încremenirea în solidaritatea de partid îl va plăti la toamnă preşedintele. Nu că cei dezamăgiţi acum de staza în care se află Traian Băsescu vor vota cu Mircea Geoană; nu, ei nu vor vota deloc, dezamăgiţi, pe bună dreptate, lipsindu-l pe preşedinte de un electorat preţios – ceea ce va face victoria sa dificilă.
Ar mai rămâne să ne întrebăm asupra acestei vădite incapacităţi a lui Traian Băsescu de a acţiona rezonabil în acest caz – căci rolul PD-L nu poate fi decât secundar, chiar dacă nu şi neglijabil. Nu ne-am făcut iluzii că preşedintele ar avea standarde morale prea înalte şi nici că asumarea anumitor teme, cum ar fi deschiderea arhivelor Securităţii sau lupta împotriva corupţiei, ar fi, pentru el, neapărat o chestiune de conştiinţă. Dar l-am văzut întotdeauna ca pe un om politic realist, calculat, ţintind din ambiţie destul de sus şi de departe.
Iată că acum preşedintele pare a fi fost lovit de miopie şi obnubilare: nu vede ceea ce chiar şi unii dintre membrii PD-L au început să vadă (chiar dacă nu-şi permit, din păcate, să vorbească cu voce tare). Nu vede că este interesul lui direct şi imediat să o demită pe d-na Ridzi, ba chiar că ar fi trebuit să o facă deja în urmă cu o săptămână. Nu înţelege că oricum va ajunge acolo, după ce parlamentul va vota cererea adresată Parchetului de punere sub urmărire penală. Continuă, pare-se, să creadă că totul nu e decât o manevră politică a adversarilor susţinuţi de presa ostilă şi că opinia publică înţelege şi trece cu vederea. Se înşală grav.
Să se afle Traian Băsescu în acel punct misterios de inflexiune a carierei, care a despărţit de atâtea ori, la oamenii politici, ascensiunea şi succesul de declin şi catastrofă? //
