De același autor
De săptămâna trecută, odată cu căderea Guvernului Boc prin moţiune de cenzură, lupta politică pare să fi ajuns la paroxism.
De data aceasta şi în mod neobişnuit pentru el, Traian Băsescu s-a aflat în defensivă. Deşi a organizat consultările constituţionale cu partidele la Cotroceni la numai câteva ore de la căderea guvernului, sperând să surprindă PSD şi PNL nepregătite şi cu opinii divergente asupra persoanei viitorului prim-ministru, a fost totuşi devansat de viteza şi unitatea cu care au manevrat adversarii săi. Propunându-l pe Klaus Johannis, primarul mult-lăudat al Sibiului, drept prim-ministru cu un guvern tehnocrat de tranziţie, Crin Antonescu şi liberalii au obţinut o victorie semnificativă, nu numai asupra lui Băsescu, dar şi asupra lui Geoană şi a social-democraţilor. Aceştia – deşi erau partenerul major în coaliţia ad-hoc care a dărâmat guvernul Boc – s-au văzut nevoiţi să accepte propunerea liberalilor şi mai ales a trebuit să constate că Antonescu e un candidat mult mai credibil pentru intrarea în turul doi decât s-ar fi aşteptat. Divergenţe viitoare sunt probabile, dar, pe moment cel puţin, teama de Traian Băsescu îi uneşte pe liberali şi pe social-democraţi, chiar mai mai mult decât îi desparte rivalitatea electorală. Li s-a adăugat UDMR, căreia un premier minoritar are motive să-i convină, cât şi grupul minorităţilor.
Băsescu a revenit, contraatacând pe două fronturi: unul politic-constituţional şi celălalt ideologic. A nominalizat un candidat neangajat politic pentru funcţia de premier în persoana unui economist respectat şi cu bune relaţii în mediul financiar internaţional, d-l Lucian Croitoru. Argumentul lui Traian Băsescu este că, într-un moment de criză economică acută şi de risc major de neîndeplinire a obligaţiilor faţă de FMI, d-l Croitoru este un candidat mai bun decât d-l Johannis. Argumentul e plauzibil, mai ales că, dintr-un motiv sau altul, Johannis, în scurtele sale intervenţii publice, nu s-a referit în mod precis la niciuna dintre reformele esenţiale pe care FMI le cere pentru deblocarea tranşelor din împrumut, precum Legea pensiilor sau Legea răspunderii fiscale.
Argumentul esenţial al d-lui Băsescu a fost însă, cum spuneam, unul „ideologic“. Profitând de faptul că „aliaţii“ au decis strategia post-Boc la sediul firmelor lui Dan Voiculescu, preşedintele a pus eticheta infamantă: primarul Johannis, un om altminteri foarte stimabil, dar naiv, ar fi urmat să fie doar un prim-ministru de paie pentru „grupul Grivco“, dominat de Voiculescu, Vântu, Hrebenciuc, Iliescu etc., adică de oameni care vor face totul pentru a bloca reformele structurale şi mai ales pentru a păstra privilegiile unor grupuri influente. Nu doar anumiţi politicieni sunt corupţi – au lansat Băsescu şi alţi lideri PD-L pe mai multe posturi TV şi radio –, dar mai ales statul este corupt prin legi nedrepte, cum ar fi legile speciale de pensionare, care îngăduie, pentru anumite categorii, precum sunt chiar parlamentarii, pensii ce nu se calculează după principiul contributivităţii.
Contrar a ceea ce se afirmă de regulă, miza acestei confruntări totale dintre preşedinte şi „parlament“ nu este strict limitată la câştigarea alegerilor prezidenţiale. Miza esenţială este dacă viitorul guvern va fi sau nu controlabil de viitorul preşedinte. Într-adevăr, dacă d-l Băsescu ar fi preocupat numai de obţinerea a încă unui mandat, el ar putea să-l accepte drept premier pe Johannis. Dar el ştie că, odată ajuns la putere, acesta şi coaliţia care l-a promovat va deveni aproape imposibil de scos de acolo şi că, în cazul când va fi reales, riscă să repete „experienţa Tăriceanu“. Or, preşedintele este un ambiţios şi îşi doreşte un loc cât mai vizibil în cartea de istorie, pe care nu-l poate dobândi dacă ideile politice pe care le are nu-şi vor afla întruchiparea potrivită. Pe de altă parte, adversarii săi ştiu că un premier devotat (sau îndatorat) preşedintelui va fi greu de debarcat după alegerile prezidenţiale, dacă Băsescu le va câştiga. Ei ştiu că partidele lor vor suferi hemoragii importante, că UDMR şi minorităţile se vor alipi, probabil, victoriosului şi că – un timp cel puţin – preşedintele va avea mână liberă.
Iată deci motivul pentru care preşedintele, pe de o parte, „parlamentarii“, pe de alta, stau pe poziţii, pe moment ireconciliabile.
Ce se va întâmpla? Dacă premierul desemnat, Lucian Croitoru, va eşua în formarea noului guvern – ceea ce e foarte probabil –, parlamentarii au aflat ce-i aşteaptă: preşedintele va nominaliza un nou premier – de data asta membru PD-L, cu siguranţă, însă, nu Emil Boc. Se vorbeşte insistent despre Monica Macovei – ceea ce, fie şi ca simplă rumoare, arată că preşedintele e dispus să forţeze consimţământul parlamentului cu un nume considerat şi în ţară, şi la UE drept sinonim cu reforma în justiţie şi cu lupta împotriva corupţiei. Un nou refuz ar echivala cu refuzul reformei. Aşa că „parlamentul“ este îndemnat să revină la sentimente mai bune şi să-l accepte pe d-l Croitoru – ca fiind răul mai mic.
Dacă totuşi parlamentul va refuza şi a doua nominalizare (ceea ce e din nou probabil), rămâne ameninţarea supremă: dizolvarea parlamentului, care poate surveni după intrarea în funcţie a noului (sau vechiului) preşedinte şi alegeri anticipate. Ce vor face „parlamentarii“? Vor risca ei? Sau teama de alegeri şi disensiunile interne îi vor face mai îngăduitori? Trebuie spus că ei au un aliat important: criza economică.
Într-adevăr, cum va vota electoratul pe 6 decembrie? Presupunând că, până atunci, criza de guvern nu este rezolvată şi că perspectiva neasigurării salariilor şi pensiilor tinde să devină o realitate din pricina întârzierii tranşelor de la FMI şi UE, cel care va trebui să aleagă între Băsescu şi – să zicem – Geoană va trebui totodată să aleagă între un plan reformist, care presupune însă continuarea confruntării şi a provizoratului, şi, pe de altă parte, o viziune mult mai conservatoare, dar care va asigura în scurtă vreme linişte, pensii şi salarii, tocmai graţie stabilităţii. Precedente sunt: Guvernul Năstase este singurul guvern român care a dus până la capăt un acord cu FMI, în pofida corupţiei sale. Aşadar, între o pâine relativ sigură şi nişte reforme nesigure ce va decide alegătorul? Să nu ne facem iluzii. În consecinţă, Băsescu se află în dilema următoare: dacă merge până la capăt, neacceptând niciun compromis cu opoziţia până la alegeri, riscă să le piardă. Dacă acceptă un compromis, ar putea câştiga alegerile, dar ar fi legat de mâini. Nu-i greu de bănuit ce va alege preşedintele, cu temperamentul pe care i-l ştim.
Există totuşi un jucător decisiv, care încă nu s-a auzit distinct pînă acum: Uniunea Europeană şi, în general, „marile puteri occidentale“. Ce vor face ele? Vor insista intransigent pentru respectarea birocratică, lunile acestea, a unor articole ale tratatului cu FMI, deşi e evident că din motive politice acestea nu vor putea fi respectate, înclinând astfel balanţa în favoarea curentului antireformist? Vor dori ele, din miopie, să adâncească criza economică pe care nu România a provocat-o? Sau vor avea totuşi viziune politică, dând o şansă reformei – ultima şansă, probabil, pentru foarte mulţi ani de aici încolo? Vom vedea.
