De același autor
Războaiele – se spune – se încheie neapărat printr-o pace. Teoretic, da, totuși, în practică, dacă pacea se dorește a fi mai mult decât o încetare a ostilităților, nu e obligatoriu să existe o pace, cel puțin în timpurile noastre. (Dovadă războiul din Coreea, care continuă și azi, după mai bine de 70 de ani, deși armele deocamdată tac. (Nu și amenințările din partea Coreeii de Nord.) Dovadă starea de război continuă între Israel și unele state arabe, precum Siria și Libanul.) Pentru dinaștii de odinioară, încheierea păcii după un război pierdut nu era ceva prea dificil: negociau teritoriile și alte posesiuni pe care le dețineau ca pe niște afaceri de familie. În consecință, la nevoie puteau ceda din ele, fără a fi acuzați de trădare. Dar de vreo sută și ceva de ani, așa ceva – „cedarea de teritorii considerate a aparține națiunii suverane” – a devenit aproape imposibil sub raport politic.
Dacă Putin ar fi atacat Ucraina numai cu intenția de a-i schimba guvernul pro-occidental cu unul pro-rus și ar fi eșuat, o pace ar fi fost totuși posibilă destul de repede. În fond, ceva similar făcuseră americanii în Vietnam: voiseră să susțină regimul sud-vietnamez și chiar să-l distrugă pe cel comunist, nord-vietnamez, dar nicidecum să schimbe granițele Vietnamului ca atare. După ce și-au dat seama că au pierdut, au negociat cu comuniștii, au încheiat pacea și s-au retras. Nici sovieticii nu făcuseră altceva în Afganistan: nu intenționau să anexeze bucăți din Afganistan, ci să impună un regim pro-comunist. De aceea, s-au putut retrage atunci când situația URSS a devenit dificilă.
Putin însă „a căzut în timp”: obsedat de teritorii și de arhaicul concept de „Russki Mir”, el dorește să anexeze la Rusia bucăți dintr-o altă țară independentă, violând frontiere recunoscute internațional. N-are nicio importanță cui au aparținut în trecut Crimeea, Donbasul etc. Ceea ce contează azi e numai că ele aparțineau Ucrainei în baza tratatelor internaționale, inclusiv unele semnate de Rusia (convenția de la Budapesta din 1994). Niciun guvern ucrainean nu ar putea consimți la înstrăinarea lor definitivă – nici măcar unul pro-rus. Iar dacă ar face-o ar fi probabil repede răsturnat de la putere. În plus, anexiunile nu pot fi acceptate internațional, căci creează un precedent teribil: dacă Ucraina capătă geometrie variabilă, de ce n-ar căpăta aceeași geometrie variabilă și România, Polonia, Germania, Franța sau Argentina? De ce miile de revendicări teritoriale formulate reciproc de state de-a lungul secolelor n-ar fi subit actualizate? Extrem de puține țări sunt dispuse să accepte o asemenea consecință sumbră (dovadă votul la ONU, unde Rusia obține numai câteva voturi).
Putin probabil a crezut că poate obține pacea căzând la o înțelegere cu SUA (eventual, și cu Germania, Marea Britanie, Franța) în stilul congreselor de la Paris sau Berlin din secolul al XIX-lea, care au redesenat harta națională a Europei de Est și Sud-Est după destrămarea Imperiului Otoman. N-a înțeles că sunt alte timpuri azi și că în epoca democrațiilor de masă (reale sau chiar numai simulate), dar și a egalității juridice a tuturor statelor mici și mari, propunerile sale au devenit inacceptabile nu numai pentru Ucraina, dar și pentru aproape întreaga lume.
În concluzie, dacă prin „pace” înțelegem un tratat internațional cu garanții și ratificat de parlamente, mă îndoiesc că o pace între Ucraina și Rusia este posibilă în următorii ani și chiar decenii. Dacă însă prin „pace” înțelegem numai o încetare a luptelor, adică un armistițiu, atunci așa ceva ar fi posibil, poate, în câteva luni. Dar această „pace” va fi fragilă și ambii adversari se vor gândi să reia ostilitățile oricând, într-un moment favorabil lor, și probabil că și o vor face.
Ce ar trebui, totuși, ca să avem o pace adevărată? Ori ea să fie impusă printr-o victorie totală a unuia dintre adversari – puțin probabilă. Ori să se ajungă la schimbarea regimului de stat din Rusia – ceea ce nu e totuna cu plecarea de la putere a lui Putin. Oricum, nu va fi deloc simplu ca o Dumă rusească, chiar scăpată de Putin, să declare nulă anexarea la Rusia a celor patru regiuni (Luhansk, Donețk, Zaporojie, Herson), dar și, foarte probabil, a Crimeei. Pe scurt, pentru o pace reală, opinia publică și elitele din Rusia vor trebui să accepte, la un moment dat, nu numai că au pierdut un război, dar și că au pierdut un război nedrept, în care armata rusă a comis crime de război, și pentru care Rusia e datoare să plătească un preț. (N-a fost vorba despre așa ceva când s-a destrămat URSS. Rușilor, ca națiune dominantă în URSS, nu li s-a cerut să plătească pentru înrobirea atâtor popoare pentru atâta timp.) Foarte dificil demers, cerând mult curaj din partea conducătorilor care își vor asuma acele decizii.
De aceea, mă îndoiesc că o asemenea pace, garantată de tratate internaționale și ratificată de parlamente naționale, va putea veni curând. //
