De același autor
Pe timpuri, omul se considera responsabil pentru educaţia pe care o dădea copiilor săi şi plătea nemijlocit pentru ea; azi statul asigură, în numele egalităţii de şanse, o educaţie generală uniformă, dar şi de tot mai rea calitate. Mai de mult, copiii mergeau la şcoală la 7 ani, apoi au mers la 6, acum vor merge de la 5. Probabil că nu e departe ziua când părinţii vor răsufla uşuraţi că îşi trimit copiii într-o formă obligatorie şi uniformă de educaţie imediat după naştere. După care se vor plânge că educaţia a devenit mizerabilă.
Pe timpuri, omul era singur responsabil de felul în care îşi asigura bătrâneţea şi bolile. Mijloacele erau două – naturale, personalizate şi directe: făcea copii şi punea bani deoparte. Între timp, statul – blând sau aspru tiran – ne-a dezobişnuit de ambele. Europenii fac tot mai puţini copii şi se bazează pe anonimatul pensiei de stat, prelevată automat prin taxarea muncii celor activi. Sistemul, azi, se apropie de faliment pretutindeni, dar cetăţenii se uită acuzator la stat care, după ce i-a privat pe ei de responsabilitatea pentru propria lor viaţă, declară că nu-şi mai poate respecta angajamentele luate. La fel stau lucrurile în toate sectoarele – oriunde privim, constatăm permanenta creştere a prerogativelor statului şi continua deresponsabilizare a cetăţeanului, însoţită de recriminări şi proteste. Astfel, statului i se cere: să asigure locuri de muncă; să ţină sub control măcar anumite preţuri (la energie, de pildă); să reglementeze minuţios relaţiile de muncă; să investească; să distribuie generos ajutoare sociale pentru diferite categorii, dacă se poate tot mai largi; să legifereze în domeniul comerţului, al pieţelor, al clădirilor, al sistematizării oraşelor, al spaţiilor şi timpilor de recreere, al educaţiei la toate nivelele, inclusiv universitare, să nu fie corupt, să nu risipească banul public, să-i ajute pe scriitori şi artişti, să promoveze ştiinţa etc. De curând s-a trecut prin parlament o lege prin care statul poate deveni partener al actelor de caritate ale cultelor religioase. Astfel, nu doar că statul reglementează caritatea, dar vrea s-o practice el însuşi în simbioză cu bisericile – tradiţionalele dispensatoare ale carităţii.
Rezultatul este – cum ştim cu toţii – un stat deopotrivă atotputernic, atot-ineficient şi atot-corupt. Fiecare prerogativă în plus asumată consumă resurse, suplimentează impozitele, sporeşte birocraţia, creşte corupţia, măreşte volumul şi aşa imens al reglementărilor. Şi bineînţeles, reduce responsabilitatea şi libertatea cetăţeanului. Dar, cum în mod inevitabil lucrurile nu pot funcţiona bine în acest fel, apare şi nevoia irepresibilă de a reforma, de a adăuga continuu reguli mai noi la reguli mai vechi, în speranţa deşartă că lucrurile se vor îmbunătăţi. De aceea, pretindem de la stat nu numai ajutoare sociale, pensii mai mari, locuri de muncă etc., dar şi reformă permanentă.
Şi aşa se face că diferenţa dintre dreapta şi stânga la noi pare a se fi redus la aceasta: stânga cere beneficii sociale, dreapta cere reforme sociale, dar ambele cred că dispensatorul absolut atât al unora, cât şi al celorlalte este statul şi că cetăţeanul e un zero care nu poate nici să se ajute pe sine, nici să se reformeze pe sine. Dar, aşa cum ajutoarele dirijate de sus nu duc până la urmă decât la umflarea bugetelor, la corupţie şi la lene, tot aşa reforma permanentă, dirijată de sus, programată de sus, inventată de sus, înseamnă o legislaţie tot mai stufoasă, care îl transformă pe cetăţean, dintr-un potenţial agent al reformei, într-un „pacient“, incapabil să gândească o reformă la nivelul său în termeni personali. Ceea ce înseamnă că, în fondul lucrurilor, nu se reformează aproape nimic şi atunci se strigă de zor că reforma trebuie luată de la început!
Se mai poate face ceva, în afara aplicării utopiei anarhiste – abolirea statului? Oricum, e limpede că, pentru a trăi mai bine, trebuie regândit rolul fundamental al acestuia. Şi poate că un prim pas ar fi să luăm la cunoştinţă, în diferite situaţii locale şi în general, că a aştepta numai de la stat fie beneficii directe, fie iniţiative reformiste înseamnă a consimţi, chiar şi în a doua situaţie (oricum preferabilă), să fim noi înşine neajutoraţi şi lipsiţi de iniţiativă. Dar pesemne că acesta este şi scopul ascuns al politicii: să ne convingă că e mult mai uşor să aflăm cine e cu adevărat vinovat pentru eşecurile noastre uitându-ne la televizor decât uitându-ne în oglindă! //
Citeste si despre: reforma, educatie, scolarizare, prerogative, traditional.
