De același autor
La început a fost... nu verbul, ci vorba. Ne place să vorbim. Să vorbim de dragul vorbitului, fără a avea neapărat un alt motiv. E un dat uman fundamental pe care îl regăsim pretutindeni şi pe care îl numim uneori şuetă, bârfă, cleveteală, trăncăneală, vorbărie. În ultimul timp, blogurile şi Facebook-ul au preluat rolul cafenelei. Vorbim ca să fim auziţi, dar foarte adesea ca să ne auzim pe noi înşine. „Vorbesc, deci exist.“ Spusa este, până la urmă, secundară, primară este vorba.
Dar asta nu înseamnă că orice este primar este şi recomandabil în orice situaţie. Marele efort este să vorbeşti cu sens şi la ocaziile cuvenite. Cu alte cuvinte, nu doar să ai vorbe, ci şi spuse, şi anume spuse adecvate locului, momentului, persoanei. Diferite reguli de politeţe şi de educaţie cenzurează vorbirea. Societatea nu ne permite să vorbim oricând şi oricum. Dar atunci când eşti persoană publică, fie aleasă, fie numită, fie pur şi simplu VIP, regulile par să cadă sau să se restrângă. A vorbi pur şi simplu, incontinent, dezarticulat, fără a spune ceva, sau spunând ceea ce nu se cuvenea, sau când nu se cuvenea, sau ceva nepotrivit cu funcţia şi rolul public respectiv a devenit adesea un fel de drept „al celor puternici“. S-au eliberat de cenzură – ceea ce de fapt, în acest caz, înseamnă respectul pentru ceilalţi şi pentru spusă, ba chiar şi pentru gramatică. Aduşi pe platoul unei televiziuni sau pe blogul personal, ei pierd orice legătură cu gândul şi cu realitatea. Devin ei înşişi o mare trăncăneală vidă şi inutilă.
Mai există încă o specie, mai restrânsă ceva şi de mai bună calitate, dar care nici ea nu-şi cenzurează vorbirea. Sunt cei care mai şi spun ceva, nu numai vorbesc, dar nu o fac în condiţiile potrivite. Este recentul caz al fostului consilier prezidenţial, d-l Sebastian Lăzăroiu. Aceşti oameni au de comunicat naţiei conţinuturi pe care le cred preţioase (poate că unele sunt). Faptul că funcţia îi obligă la discreţie, că opiniile personale nu au dreptul la publicitate în cazul lor, că trebuie să stea un pas-doi retraşi în spate li se pare teribil de constrângător şi de nedrept. La noi, funcţia publică se confundă cu purtătorul ei vremelnic, astfel încât se ajunge adesea că nu demnitatea impersonală a funcţiei se imprimă în spusa purtătorului, ci vorbăria necuvenită şi partizană a acestuia din urmă compromite funcţia. Printre politicienii importanţi, Traian Băsescu a fost un aproape inegalabil „vorbăreţ“, adesea agitat de nevoia irepresibilă de „a le zice el“, oricând, oriunde, fie şi în situaţii dintre cele mai nepotrivite. Câte necazuri n-a generat această limbuţie chiar preşedintelui însuşi şi propriei politici, câte adversităţi inutile nu a generat, câte interpretări false nu a iscat!
Dar şirul vorbăreţilor e lung, aproape nesfârşit printre politicienii noştri sau printre numeroşi jurnalişti sau „analişti“. O nesfârşită trăncăneală publică este aproape tot ce auzim zilnic la televiziuni, ori citim în presă şi pe Internet. Rareori aflăm lucruri cu miez, şi atunci moderatorul sau moderatoarea se grăbesc să-l roage pe invitatul respectiv, care îndrăznise nu doar să vorbească, ci să şi spună ceva, să nu devină prea „tehnic“. Asta când nu-l întrerupe pur şi simplu. Cât despre polemici – au spus-o destui –, ele se reduc la a fi pentru sau contra lui Băsescu (ceea ce, de cele mai multe ori, nu are nimic principial sau ideologic). Dincolo de această poziţionare, restul a devenit, de obicei, inflaţie de adjective, de exclamaţii şi repetare până la saţietate a unor formule vide.
De fapt, fiindcă majoritatea nu mai spunem nimic, ci numai vorbim, nimeni nu ne mai ascultă, ci doar, cel mult, ne aude. Vorbitul devine astfel o activitate autosuficientă şi solipsistă, care îşi extrage gratificaţia din propria-i existenţă. De aceea, atâţia dintre politicienii noştri dau sentimentul de magnetofon sau, poftim, de „tonomat“, gata să pornească la o apăsare de buton, oriunde, oricând. Diferenţa este că totuşi tonomatul sau magnetofonul adevărate pot fi oprite după voie, în timp ce politicienii – vai – nu.
Vorbim neîncetat despre reformarea statului, a instituţiilor, a economiei. Dar poate că ar trebui să începem cu ceva mai de bază pe care să se aşeze tot restul: reformarea vorbăriei. //
Citeste si despre: verb, Facebook, VIP, Sebastian Lazaroiu, comunicat.
