Restanța lui Iohannis

Condamnând abuzul la care s-a pretat USL împotriva predecesorului său, Klaus Iohannis va avea o mai bună apărare împotriva unui eventual viitor abuz al cărui obiect va putea fi el însuși.

Klaus Iohannis, noul președinte al României, are o res­tanță. Una moștenită din trecut: calificarea eve­ni­men­telor din 2012 ca atentat grav la adresa statului de drept (dacă se dorește evitarea sintagmei „lo­vitură de stat“), la care și vechiul PNL a fost parte. Am înțeles că în campania electorală nu a fost tactic potrivit să con­damne fără echivoc acele evenimente. Fiecare vot era ne­cesar și susținerea vechiului elec­to­rat al PNL, ca și a PDL-ului, era esențială. Dar acum, adus la putere prin­tr-un val popular de negândit, lu­crurile ar trebui să stea diferit. Nu e vorba aici nea­părat despre o de­so­li­da­rizare de partidul căruia i-a aparținut până acum câteva zile. Nici despre a-și re­cunoaște inacțiunea sau chiar com­plicitatea proprii de atunci. E vorba despre educația democratică pe ca­re liderii trebuie s-o administreze na­țiunii și lor în­șişi: a-ți privi critic trecutul, a recunoaște public ero­rile stau ca garanție minimală că nu se va mai per­mi­te repetarea lor.

Mutatis mutandis, e același lucru cu recunoașterea cri­melor comunismului sau ale nazismului: o so­cie­ta­te de­vine cu adevărat matură democratic atunci când își face autocritica. Ideea că trebuie lăsat trecutul în pa­ce și pri­vit numai spre viitor e nu doar imorală, dar și eronată sub raport practic: trecutul netratat co­respunzător re­vine și lovește când te aștepți mai pu­țin.

Până și V. Ponta pare a fi înțeles că plagiatul său nu îi folosește și, fără a recunoaște efectiv delictul, i-a dat de înțeles actualului ministru al Educației că are cale li­beră să-i retragă titlul de doctor în drept în baza deciziei Co­misiei de Etică a Universității din Bu­cu­rești. E o lecție aici: nu te poți ascunde de con­se­cin­țele unui plagiat nici dacă ești prim-ministru.

Trebuie să se înțeleagă odată pentru totdeauna și de că­tre o majoritate a națiunii: constituie alunecări spre dic­tatură faptul de a modifica legi esențiale prin ordonanțe de urgență pentru avantaje politice de mo­ment, cel de a interveni grosolan în mersul unor ins­tituții esențiale prin presiuni, cel de a abuza de pro­ce­dura suspendării președintelui fără avizul Curții Cons­tituționale, cel de a-i amenința pe judecătorii acestei Curți. Ar fi extrem de periculos să se treacă senin peste lecția anului 2012, când am scăpat de că­derea în „prăpastie“ numai da­to­rită presiunilor occi­dentale și a mobilizării unei părți a so­cietății la boi­co­tarea referendumului. Trebuie să rostim limpede: nu numai soarta unui președinte era atunci în joc, ci în primul rând soarta statului de drept. Și cine altul să comunice acest lucru în modul cel mai con­vingător decât omul politic cel mai popular din acest moment – Klaus Iohannis?

De altfel, o asemenea declarație ar fi, chiar pragmatic vor­bind, în avantajul noului președinte. Acum el este foarte popular, dar cine știe ce va fi peste doi-trei ani? Or, așa cum stau lucrurile, el poate fi la rândul său sus­pen­dat oricând de o majoritate parlamentară ostilă și de­mis printr-un referendum cu un prag de participare ajuns acum la numai de 30%. Con­dam­nând abuzul la ca­re s-a pretat USL împotriva pre­de­ce­sorului său, Klaus Io­hannis va avea o mai bună apărare împotriva unui eventual viitor abuz al cărui obiect va putea fi el însuși.