România schizofrenică

Majoritatea „estic-ortodoxă“ şi patriarhal-conservatoare a naţiunii continuă să se plângă de corupţie şi de reaua guvernare, dar şi, totodată, să-l căineze pe „Gigi“, fără să vadă că între discreditarea justiţiei care-i urmarea bocetului lor prostesc şi reaua guvernare e o legătură strânsă.

De-a lungul celor aproape 23 de ani câţi au trecut de la schimbarea de regim, mulţi oameni s-au de­cla­rat dezamăgiţi într-un fel sau într-altul de ceea ce au trăit, considerând, pe drept sau pe nedrept, că democraţia nu le-a dat ceea ce ei au aşteptat. Unii s-au plâns că nu şi-au mai găsit un loc de mun­că, alţii că au trebuit să emigreze, alţii că n-au făcut avere precum vecinul, să zicem, alţii că guvernanţii nu şi-au respectat promisiunile şi aşa mai departe. Cei mai preocupaţi de politică au fost, pe rând, dezmăgiţi că CDR a fost ineficace, că D.A. s-a dizolvat prea repede, că Tăriceanu ori Băsescu nu au fost la înălţimea speranţelor puse în ei, că Boc a tăiat salariile ori că USL a abuzat de putere în vara lui 2012 etc.

Pentru unii există şi o altă dezamăgire, mai pro­fundă: că ceea ce aş numi „opinia luminată“ ră­mâne în România, la atâta vreme de la căderea co­munismului, redusă numeric şi, deci, destul de lip­sită de influenţă. Evenimentele petrecute în de­cursul cel puţin al ultimului an atestă ceea ce spun: ai fi putut crede, de exemplu, că, după con­damnarea definitivă din iunie anul trecut a lui Adrian Năstase, lupta anticorupţie dusă de DNA va primi o anumită susţinere populară mai largă, că oamenii vor începe să zică: „Ei, iată că se poate şi la noi ca un fost prim-ministru corupt să ajun­gă la puşcărie cu partidul lui la putere! E bine!“. Aş! Lumea s-a uitat la telenovela sinuciderii, a cre­zut în majoritate în teza absurdă a martirizării po­litice a lui Năstase, servită de Antena 3, şi a votat masiv USL în iarna trecută. În consecinţă, oameni precum Monica Macovei şi Daniel Morar au putut în continuare să fie prezentaţi de propaganda pu­terii drept nişte nebuni şi fanatici, în cel mai bun caz. Câtă vreme i-a susţinut pe aceştia doi şi vor­bea de puşcăriabili, Băsescu scădea mereu în son­daje, astfel încât adversarii săi erau convinşi că-l vor suspenda fără dificultăţi; de îndată ce a în­ce­put să „coabiteze“ cu Ponta, popularitatea sa a re­început să crească. Becali a fost condamnat la trei ani de închisoare în trei dosare: în loc ca ma­jo­ri­tatea să spună „bine că, în sfârşit, un hoţ fudul a ajuns unde îi e locul“, lumea a lăcrimat, amin­tin­du-şi că „Gigi“ a dat pomeni săracilor. După une­le sondaje de opinie se pare că aproape jumătate din populaţie crede că Becali nu merita să fie în­chis. Cum să existe, în asemenea condiţii, un spri­jin popular solid pentru continuarea reformelor în justiţie?

Și invers, pentru falşii liberali, precum Tudor Chiu­ariu, o asemenea opinie publică e un bonus ca să exer­cite, prin amendamente constituţionale, pre­si­uni asupra judecătorilor şi procurorilor. Deşi toată lumea e supărată pe corupţie şi îşi declară ferm lipsa de încredere în po­liticieni, atenţionările şi aver­tis­men­tele câtorva vigilenţi se vor auzi mai curând la Bruxelles şi la Berlin decât la Chitila. Până la urmă, rostul „opi­ni­ei luminate“ pare a fi mai puţin acela de a mobiliza strada, presa şi opo­ziţia îm­potriva guvernului, ci acela de a-i mobiliza pe cei de la Bruxelles în aju­torul instituţiilor româneşti – un rol destul de ingrat, s-o re­cunoaş­tem.

Probabil însă că cea mai urâtă în­frân­gere a acestei „opinii luminate“ cu ca­re mă simt solidar a fost cazul pla­giatului lui Ponta. Faptul că noi nu am reuşit să mobilizăm decât o in­fi­mă parte a publicului larg (vreo trei mii şi ceva de semnături pe o petiţie online), deşi existenţa plagiatului nu mai lăsa nicio îndoială, iar verdictul co­misiei Universităţii din Bucureşti garanta seriozitatea şi autenticitatea în­vinuirii, arată înstrăinarea noastră radicală de marea parte a poporului. Că unii nu ne-au crezut pur şi sim­plu, că alţii au considerat că plagiatul e „un moft“ pentru viaţa lor, că alţii au suspectat interese politice nu are pâ­nă la urmă mare importanţă. Im­portanţă are faptul că această atitu­di­ne i-a permis lui Ponta să nege cu im­pertinenţă plagiatul, să schimbe ad hoc componenţa unor instituţii re­le­vante şi să smulgă de la Parchetul Ge­neral un NUP susţinut de o ab­sur­dă şi ridicolă expertiză a ORDA.

Mai putem adăuga la lista înfrân­ge­rilor noastre faptul că în multe co­mu­nităţi au fost aleşi candidaţi cu do­sare penale, sau că „reformiştii“ din PDL au primit un număr nesem­ni­fi­cativ de voturi la ultimul congres al acestui partid. Ce să mai vorbim des­pre faptul că, în ultimul timp, o tăce­re publică aproape totală întâmpină neruşinarea, fără precedent chiar şi în România, că s-a purces la amen­darea Constituţiei de către o comisie condusă de un incompetent pro­fe­so­raş de istorie, totodată om politic cu vederi antieuropene şi antiliberale şi care, pe deasupra, este şi candidatul oficial al puterii la următoarele ale­geri prezidenţiale? Măcar neoco­mu­nis­­tul Ion Iliescu l-a lăsat pe ră­po­sa­tul Iorgovan, un jurist, să-i ame­na­jeze o Constituţie pe măsură şi nu s-a aşezat el însuşi în fruntea comisiei res­pective!

Nu mă îndoiesc că această men­ta­li­tate a majorităţii poporului român poa­te fi explicată de sociologi, an­tro­pologi şi alţii; eu însumi aş avea câ­teva explicaţii. Dar asta contează mai puţin. Ce contează e, vorba lui Lu­ci­an Boia, că „România e altfel“. Nu în­să „altfel“ în general, ci numai alt­fel decât Europa, unde această „opi­nie luminată“ e mult mai puternică; în schimb, situaţia la noi e destul de asemănătoare cu ce vedem în Ucrai­na, în Rusia, în Balcani. Și ce-i mai grav e că trecerea timpului şi con­tac­tele tot mai profunde cu Europa nu au părut să modifice semnificativ o situaţie păguboasă şi profund schi­zo­frenică: majoritatea „estic-ortodoxă“ şi patriarhal-conservatoare a naţiunii continuă să se plângă pe drept de co­rupţie şi de reaua guvernare în ge­ne­ral, dar şi, totodată, să-l căineze pe „Gigi“, fără să vadă că între dis­cre­di­tarea justiţiei care-i urmarea boce­tu­lui lor prostesc şi reaua guvernare e o legătură strânsă. „Opinia lumi­na­tă“ vede, ce-i drept, legătura, dar vo­cea ei e anemică. Iar politicienii – ce să facă, bieţii? – profită din plin! //