România imposibilă

Cu trei luni înainte de alegerile parlamentare, Ro­mânia, sub raport politic cel puțin, mi se pare mai greu descriptibilă decât oricând după 1990. La pri­ma vedere, mai totul e în regulă; la a doua, nimic nu-i în regulă. Rezultatul: suntem buimaci.

Avem un guvern onest, democrat și de bună ca­li­ta­te – ceea ce-i bine. Avem și un premier, căruia chiar și adversarii cam trebuie să-i recunoască me­ritele. Mai mult decât atât, e și popular, chiar da­că unii cârcotași țipă că a călători la clasa Eco­nomy și altele de acest gen sunt doar niște trucuri de PR. Chiar și așa, tot e un merit, rar regăsit prin­tre politicienii noștri, pentru care modelul Oprea, care mergea cu girofar până și la restaurant, e mult mai obișnuit. În plus, se pare că se înțelege destul de bine cu președintele Iohannis, pe care îl completează în chip potrivit, astfel încât obiș­nui­tele divergențe președinte-premier din vremea Gu­vernului Ponta au dispărut, fără a se fi revenit nici la prezidențialismul excesiv din timpul Guvernului Boc. Are și câțiva miniștri de calitate, chiar dacă pe unii i-a găsit mai greu, după ezitări și schim­bări la intervale scurte. Desigur, nu-i un guvern perfect, iar mașinăria birocratică și comunicarea intra- sau interministerială au dat uneori rateuri, cum a fost în ultimele zile în cazul fostului se­cre­tar de stat de la Finanțe, Gabriel Biriș. Dincolo de unele erori și gafe, sentimentul este că Guvernul Cioloș, în mult mai mare măsură decât guvernele anterioare, este preocupat de binele public, și nu de propășirea personală sau a unui partid. Dacă sunt erori, se încearcă îndreptarea lor cu bună-credință; gafele mai grave se plătesc imediat prin demisii, transparența e considerabil mai mare de­cât oricând înainte.

Paradoxul e că acest guvern e mai bun și fiindcă nu-i politic. Or, fiindcă nu-i politic, nu va par­ti­ci­pa la alegeri ca atare, chiar dacă, poate, unii mi­niștri vor demisiona pentru a se înscrie pe listele unor partide. (Sunt încredințat că premierul își va ți­ne promisiunea.) Prin urmare, șansa ca această situație – un guvern ceva mai capabil și mai onest, un premier moderat și dedicat binelui public – să se continue și la anul este foarte mică. Teoretic, Iohannis l-ar putea desemna pe Dacian Cioloș pre­mier și după alegeri, dar mă îndoiesc că acesta ar reuși să formeze o coaliție politică.

Cât despre politicieni și partide, altă nebunie: toți sunt în opoziție, deși toți au susținut în parlament for­marea Guvernului Cioloș. Acum însă cu toții, pesediști, liberali și resturile, nu pierd ocazia să cri­tice guvernul pentru orice – dar nu au uitat să-i impună legi populiste, care-l obligă. Acești poli­ti­cieni, pesediști, liberali și resturile, la fel ca unii paraziți din natură, extrag tot ce pot din gazdă, du­pă care, crescuți mari, o ucid.

România e țara în care teoriile politice generale par să nu se aplice. Știm că democrația liberală pre­supune partide și competiția dintre ele. Am fost învățați (și exemple avem destule în alte părți) că această competiție contribuie și la binele ge­ne­ral. Nu și la noi: la noi partidele sunt în com­pe­ti­ție, desigur, dar mai deloc în vederea binelui ge­ne­ral, ci aproape exclusiv a celui propriu, care nu prea are nicio legătură cu cel ge­ne­ral. Ni s-a spus, de asemenea (și ia­răși avem exemple mai vechi și mai noi), că, de obicei (chiar dacă nu și fără excepție), poporul alege și res­pon­sabil, și, mai mult sau mai pu­țin, rațional. Nu și la noi: aici, în mod majoritar, po­po­rul (sau o parte însemnată a lui) alege iresponsabil oameni certați cu legea, cu dosare penale sau chiar con­damnați ori inși lipsiți de orice în­su­șiri profesionale, a căror singură ca­litate este că și-au plătit din gros locul pe lista par­ti­dului respectiv. Am fost învățați, de ase­menea, că lucrul ur­mă­tor e fi­resc: politicienii să ia deciziile fun­damentale, iar tehnocrații să ofere expertiza necesară și punerea în apli­care a politicilor. La noi însă po­li­ti­cienii conduc partide, deși sunt con­damnați penal, ori legiferează ca să sca­pe de închisoare, sau de opro­briul public de a li se retrage oficial doc­toratul obținut prin plagiat. Cu puține excepții, ei nu par să aibă vreo com­pe­ten­ță profesională, vreo inițiativă opor­tună fără legătură ne­mijlocită cu buzunarul propriu sau al unui grup.

La prima vedere, în săptămânile aces­­tea lucrurile merg în România, dacă nu strună, cel puțin satis­fă­că­tor: avem creștere economică, avem un pre­șe­dinte, un prim-ministru și un guvern acceptabile și care coo­perează, primul ministru e popular și apreciat deo­po­tri­vă în interior și în afară, avem o poziție solidă în NATO și în UE, nu avem terorism și nu avem nici măcar refugiați, în nu­măr cât de cât apre­cia­bil. Dar ur­mează ceva care, deși una­nim ac­cep­tat drept chintesența de­mo­crației, ar putea fi o catastrofă: ale­ge­rile.