Ruleta lui Dragnea

Nu-l suspectez pe Liviu Dragnea – omul tare al României din acest moment – că nu are in­ten­ția să-și țină promisiunile electorale esențiale – măriri de salarii, de pensii, de burse, în com­plementar cu tăierea și diminuarea impozitelor și a taxelor. Chiar vrea să facă asta, obținând astfel, cel puțin o vreme, o popularitate su­fi­ci­en­tă pentru a astupa sau a reduce la in­sig­ni­fi­an­ță vocile critice: este vorba despre cei care îi vor reproșa intervențiile legislative în mersul jus­tiției, de exemplu, o lege a aministiei și a gra­țierii, care îi vor „salva“ pe corupții politici, in­clusiv pe el însuși pe pedepse, dar și tăierea „colților“ DNA-ului – deja supus unei teribile cam­panii de discreditare la România TV și An­tena 3. Când se revarsă beneficii materiale, câți vor mai fi cei cărora le va mai păsa de „statul de drept“? Ce influență vor mai avea repro­șu­rile președintelui Iohannis, din fericire, tot mai mult devenit ceea ce nu voise inițial să fie - un „președinte jucător“? Nu cred că va fi nevoie de suspendare; Dragnea nu va voi să riște prea mult și, la drept vorbind, nici nu are nevoie. Cu o opoziție slabă, divizată și fără un lea­dership capabil, cuvintele președintelui nu vor ajunge prea departe, iar majoritatea populației, bucuroasă să consume ceva mai mult, va în­chi­de ochii la abuzuri, la „reabilitarea“ co­rupților, la noi scandaluri de plagiat, la modificarea în rău a legislației penale și așa mai departe.

Și să nu uităm că momentul internațional le e favorabil lui Dragnea & Co: Europa stă pe ace, așteptând alegerile prezidențiale din Franța și pe cele parlamentare din Germania. Terorismul is­lamist continuă să înspăimânte și să dividă populațiile, să șubrezească încrederea în gu­ver­ne și în politicile liberale. Valul imigraționist a slăbit pentru moment, dar poate produce ori­când o nouă inundație de proporții. Mulți pun la îndoială însăși existența și necesitatea Uniu­nii Europene. Populismul antieuropean și națio­nalismele sunt în ofensivă. În SUA, o nouă ad­mi­nistrație pare că vrea să se înțeleagă cu Ru­sia, fie și peste capul aliaților europeni și mai ales est-europeni. Poate nu va fi chiar așa până la urmă, dar un timp va persista oricum incer­ti­tudinea, iar tendința izolaționistă și anti­glo­ba­listă a noii administrații ar putea avea efecte pre­lungite. Pe scurt, lumea „cea mare“ nu va avea, probabil, prea mult timp, ori răbdare, ori dis­ponibilitate ca să noteze derapajele „ili­be­ra­le“ ale coaliției PSD-ALDE, nici să reacționeze în felul în care a făcut-o în 2012. Vechiul vis al PSD – de a lua în stăpânire complet România și de a o transforma într-o oligarhie sta­bilă, coruptă și iliberală – pare de da­ta asta mai accesibil decât oricând.

Piedica, marea piedică ce poate sta în calea planului lui Dragnea, e eco­no­mia. Ceea ce face președintele PSD e un pariu riscant, inacceptabil pen­tru o conducere rezonabilă, dar se pare că perspectiva închisorii pentru el și acoliți a devenit prea sumbră și apropiată, pentru a mai fi rezonabil. Joacă la ruletă țara – poate că o să-i „iasă“. Într-adevăr, stabilitatea ma­cro-economică în cazul scăderii taxe­lor și al măririi concomitente a sa­la­riilor nu poate fi asigurată – ni se spu­ne – decât de o creștere eco­no­mi­că de minimum 5,5% din PIB anual, prevăzută în programul de guvernare al PSD. E foarte mult, mai ales că ea nu depinde numai de performanțele economiei românești. Trebuie men­țio­nat că estimarea FMI pentru 2016 es­te o creștere de 5%, iar previziunea ace­leiași instituții pentru creșterea din anul în curs este de numai 3,8%. Conjunctura globală – atât de in­cer­tă, așa cum am amintit – poate fa­vo­riza ori, invers, submina exporturile românești ori investițiile străine. Iar dacă creșterea nu va fi cea anticipată de PSD, vor trebui fie reintroduse une­le taxe, fie mărit iar TVA, fie re­du­se beneficiile, ori, chiar mai rău, apă­sat pe pedala inflației (ceea ce Gu­ver­nul Boc s-a ferit să facă). Bineînțeles, o soluție pentru ieșirea din criză ar putea fi mărirea deficitului bugetar peste limita de 3% din PIB, dacă UE va accepta acest lucru – ceea ce nu-i prea probabil. Iar dacă guvernul va trece peste interdicția UE cu ar­gu­mente naționaliste previzibile, rezul­tatul va fi o îndatorare tot mai mare a țării la prețuri tot mai mari și, în final, o posibilă hiperinflație sau/și în­cetarea de plăți. (Căci să nu uităm: noi nu suntem în zona euro, spre a fi salvați precum Grecia.) Pentru PSD și Dragnea aceasta ar fi o perspectivă catastrofală, dar, din nefericire, va fi sumbră și pentru noi toți, indiferent dacă am votat pentru PSD ori îm­po­triva lui, ori n-am votat deloc. Vom plăti un preț foarte mare pentru bu­curia de a scăpa de Dragnea și de cli­ca lui coruptă, cât și de politicile sale de demontare a justiției independente și a puținului stat de drept existent deo­camdată în România și obținut cu atâtea eforturi. Dar – o spun deschis – poate că este unicul preț pe care po­porul român în majoritatea lui tre­bu­ie să-l plătească, pentru a deveni ce­va mai imun – fie și pentru una sau două generații – la sirenele po­pu­lismului. Între timp, avem de ur­mă­rit spectacolul vieților noastre jucate la o ruletă: a lui Liviu Dragnea.