Rusia - marele contramodel

Nici economic, nici politic, nici social Rusia nu constituie în lumea de azi vreun exemplu demn de urmat.

Aud și citesc săptămânile acestea, de când ține criza din Ucraina, tot felul de „ziceri“ pre­tins înțelepte, care raționalizează, ba chiar tind să legitimeze atât anexarea Cri­meei de către Rusia, cât și, la modul mai ge­­neral, comportamentul de prădător al acesteia în Ucraina sau în alte părți. Aceste ziceri nu sunt, strict vorbind, false, dar, fi­ind incomplete, conduc la o imagine pro­fund greșită asupra chestiunii în ansamblu, servind – nu contează dacă conștient sau inconștient – propagandei rusești.

„Crimeea aparține de drept Rusiei – se spu­ne mai întâi; Hrușciov a făcut-o cadou Ucrainei în mod nelegitim.“ Dar ce a fost legitim în întreaga URSS? Frontierele in­terne, desenate după voia lui Stalin? Ab­surd. De fapt întreaga URSS a fost un stat nelegitim din cap până-n coadă, născut printr-o lovitură de stat, numită pompos Mare Revoluție Socialistă. Ilegitimitatea ge­nerală s-a născut în decembrie 1917, când bolșevicii au dizolvat manu militari Adu­narea Constituantă, reieșită din alegeri li­bere și în care ei nu aveau majoritatea. Nu spun că situația actuală a frontierelor sta­telor postsovietice din 1991 ar trebui să ră­mână eternă; dar schimbarea lor trebuie să rezulte din negocieri, nu dintr-un rapt.

„Cazul Crimeei nu face decât să urmeze ca­zului Kosovo, care a reprezentat un pre­cedent“, se aude foarte des. Formal, cele do­uă cazuri de separatism sunt ase­mă­nă­toare. Dar există o uriașă diferență de fond, omisă în mod intenționat, cred, din dis­curs: NATO a intervenit în Kosovo și în Ser­bia numai după ce situația umanitară din re­giune devenise intolerabilă, cu zeci de mii de refugiați albanezi, cu omoruri și epu­rări etnice. Între timp, lumea cunoscuse ororile de la Srebenica și se știa bine de ce sunt în stare Miloșevici, Karadzici sau Mla­dici, între timp judecați de crime de război la Tribunalul de la Haga. Oare acțiunile ge­nocidale ale acestora trebuiau lăsate să con­tinue? Nu mai vorbim despre lunile de ne­gocieri între puterile occidentale și Serbia, care nu au condus la niciun rezultat. Nimic similar în Crimeea sau Ucraina: unde sunt crimele, unde epurarea etnică, unde fuga et­nicilor ruși? Nici măcar presupușii „fas­ciști“ ucraineni nu au apucat să comită ni­cio faptă mai îndrăzneață!

Se spune, de asemenea, că Rusia are un in­teres fundamental de securitate la Marea Neagră și că în mod justificat nu poate concepe ca țări precum Ucraina sau Geor­gia să devină parte a Alianței vestice, ajun­gând astfel vecină cu NATO. Nimeni nu poa­te nega interesele de securitate legitime ale Rusiei; dar nimeni nu poate omite nici interesele de securitate legitime ale europenilor din Est. Oare de ce aceștia se simt amenințați de Rusia și, îndată ce s-a putut, au intrat în NATO sau au dorit să intre? Pentru că, în trecut, acele țări fie au fost „în­ghițite“, fie ciuntite de Imperiul ța­rist, pentru ca apoi, odată cu URSS, să li se impună cu forța regimul co­munist. Nu rușii sunt cei urâți sau te­muți în toate aceste state, ci regimul politic pe care fie Rusia țaristă, fie URSS, fie acum Rusia lui Putin îl promovează: indiferent de denumire, un regim de servitute și de înapoiere economică.

Mai auzim și refrenul că referen­dumul din Ucraina a fost democratic și că Rusia nu a făcut decât să re­cu­noască dreptul la autodeterminare al poporului din Crimeea. Dar – poate ar trebui să ne întrebăm - de ce Ce­cenia nu a avut același drept, iar când și l-a afirmat, a fost „servită“ cu două războaie teribile? Dacă Rusia este, chiar și constituțional, un stat multinațional - și nu-i nimic rău în asta –, pe ce motiv mai poate ea nega Ucrainei dreptul de a avea minorități, inclusiv ruse, pe teritoriul ei?

În general, poate că ar trebui ca lu­mea să se întrebe mai des: de ce oare Rusia lui Putin cu proiectata lui „Uniune euroasiatică“ nu exercită ni­cio atracție pentru majoritatea ucrai­nenilor? De ce nu i-a entuziasmat nici pe balți, pe georgieni, pe mol­do­veni? De ce, în schimb, toată lumea a vrut și vrea să adere la Uniunea Eu­ropeană, în pofida dificultăților ec­o­nomice prin care a trecut aceasta? (Cred că și Rusia însăși ar dori-o, da­că i-ar fi cu putință!) Simplu: fiindcă argumentele lui Putin sunt auto­cra­ția, înapoierea economică, șantajul cu gazele și corupția, în vreme ce argumentele UE sunt progresul eco­nomic și social, democrația liberală și statul de drept. Nici economic, nici politic, nici social Rusia nu constituie în lumea de azi vreun exemplu demn de urmat. Dimpotrivă, ea stă mi­ze­rabil sub acest aspect nu numai în raport cu Occidentul, dar chiar și cu defuncta URSS, care, în zilele ei de glorie, exercita o influență de ne­tă­găduit în diferite medii sociale din Occident. Dorind să „refacă“ Uni­unea Sovietică, Putin are, poate, tan­curile acesteia, dar nu are – așa cum aceea avea totuși – o ideologie in­clu­sivistă cu vocație universală pe care s-o poată exporta.

De multe decenii ni se tot recită că Occidentul e în declin și Europa tot mai irelevantă: dar atunci oare de ce se înghesuie la porțile „irelevanței“ fie mulțimi nenumărate de indivizi, fie țări întregi? Și de ce „Marea Ru­sie“ folosește armele, direct sau prin trădători ca Ianokovici, pentru a îm­piedica popoarele să se arunce drept în brațele celor aflați într-un „declin istoric“? //