De același autor
Nu știu dacă dl Crin Antonescu, care a declarat – cam nervos – că se „autosuspendă” din rolul asumat abia cu câteva zile mai înainte, de candidat unic al „proeuropenilor”, va mai reveni asupra deciziei și dacă PSD, PNL și UDMR vor continua să-l susțină ori vor căuta pe altcineva, mai potrivit în acest rol. Ceea ce cred însă este că alegerea lui Antonescu a fost una nefericită; iar asta, din destule motive, dar mai întâi și mai întâi pentru că trecutul lui politic îi conferă mai curând un profil „suveranist” avant la lettre, astfel încât eventuala nouă postură, de campion al „liberalismului”, nu i se prea potrivește. După o pauză de zece ani de existență în afara politicii a lui Crin Antonescu, unii poate au uitat cât de „suveranist” era pe timpuri insul, alții cred, poate, că faptul nu mai contează. Cred totuși că cele trei partide ale coaliției n-ar trebui să mizeze pe reaua memorie a votanților de factură liberală sau conservatoare. Oricum, pentru uituci sau pretinși uituci, republic un text din 2014.
Antonescu – ocolul în istorie
Decizia lui Crin Antonescu de a abandona cursa prezidențială, cât și de a demisiona din funcția de președinte PNL a fost aclamată de unii drept măreață. Dar într-o țară în care aproape nimeni nu pleacă de bunăvoie dintr-o funcție importantă măreția e ieftină.
„Ieftin” a fost însă aproape tot ceea ce a făcut Crin Antonescu, a cărui lipsă majoră de discernământ, cuplată cu un orgoliu fără margini, a tarat aproape complet unele calități reale pe care acest politician le-ar fi putut dezvolta.
Acum opt ani, Crin Antonescu era unul dintre cei mai vehemenți suținători ai lui Călin Popescu Tăriceanu, care refuza propunerea lui Traian Băsescu și Valeriu Stoica pentru un mare partid de dreapta, rezultat prin fuziunea PD-PNL sub sigla „populară”. Câtă ironie ca azi „testamentul politic” al lui Crin Antonescu să cuprindă exact această fuziune, discutată febril la ora când scriu acest articol, și ca Tăriceanu să fie marele inamic „din interior”, coada de topor a lui Ponta în PNL!
„Măreț” și consecvent a fost Antonescu adesea, dar în eroare: a susținut suspendarea lui Traian Băsescu în 2007, deși era o cauză pierdută datorită popularității de atunci a președintelui. A fost de acord cu ajutorul PSD-ului pentru Guvernul Tăriceanu. În 2009 l-a susținut pe Geoană la președinție în turul 2, deși, ca președinte PNL, ar fi trebuit să nu alăture partidul unei alianțe alcătuite împotriva logicii istorice, ideologice, economice, politice și electorale cu un partid postcomunist, dominat de baroni și de corupție.
A mers mai departe și a înființat împreună cu Ponta USL-ul, ca o alianță strategică, pe termen lung, momit, presupun, de posibilitatea de a obține președinția în 2014. Dar cel mai dezastruos a fost rolul său în 2012, în ceea ce s-a numit încercarea de lovitură de stat: nimeni nu va uita prea ușor răsteala lui la judecătorii Curții Constituționale, înfoierea lui arogantă de păun la Angela Merkel, nefericitele lui remarci la adresa ambasadorului Mark Gitenstein sau a Departamentului de Stat și, în general, aplombul cu care, alături de securistul Voiculescu și plagiatorul Ponta, s-a pus în fruntea încălcării statului de drept. Atunci însă a comis și o altă eroare, fatală în relația sa cu PSD: s-a arătat prea zelos ca președinte interimar, dovedind o apetență irepresibilă pentru calitatea de „președinte jucător”. PSD-ul a căzut pe gânduri, dându-și seama că, aducându-l pe Antonescu la președinție, își pune un stăpân mai rău decât Traian Băsescu. De la această eroare fatală s-au tras înveninarea relațiilor cu Ponta și PSD-ul, neîncrederea, trădările reciproce, hărțuielile, până la ruperea USL-ului. În continuare a încercat în zadar să se reabiliteze în ochii electoratului de dreapta, iar rezultatele de la ultimele alegeri au fost nemiloase – unica consolare fiind că au fost ceva mai bune decât ale PDL-ului. Oricât de scurtă ar fi memoria publică în România, ea era suficientă totuși spre a fi reținut virajele bruște ale liderului liberal și a fi fost profund contrariată de semnificația lor.
A plecat acum de bunăvoie Antonescu? Dacă „de bunăvoie” înseamnă căzut în sondaje, cu cârteli în partid, cu amenințarea răsturnării de la putere, cu reticența, chiar ostilitatea electoratului de centru-dreapta pe care ar fi trebuit să-l mobilizeze în toamnă, atunci da, a plecat de bunăvoie, încheind o carieră politică aproape în întregime eronată cu un gest, în fine, lucid. Cred că astăzi are ocazia să mediteze la cei opt ani de istorie și de ocol inutil la care a contribuit atât – ocol pe care l-ar putea caracteriza drept o „viclenie a istoriei”, vorba lui Hegel. Ca istoric de formație ar trebui să înțeleagă ceva de aici. Restul e psihologie. //
