'Sfârșitul istoriei' se amână

Limitarea, distorsionarea, chiar pervertirea sensului democrației sunt la modă și adesea ele sunt chiar pretinse de majorități îndoctrinate, fanatizate sau măcar amăgite.

Când, în 1991, Francis Fukuyama, un neo­he­ge­lian optimist, anunța „sfârșitul istoriei“ prin extinderea universală a democrației liberale, mulți ne-am îndoit deja de luciditatea po­litologului american. Și vre­murile erau totuși favorabile pronosticului său. Dar astăzi, după două decenii și mai bi­ne, urmărind, oricât de su­per­ficial, ceea ce se petrece în Egipt, în Siria și în general în lumea islamică, dar și în Ru­sia lui Putin sau China, nu pu­tem decât să constatăm eșe­cul lamentabil al ideii de de­mocrație liberală în aceste întinse zone și arii de civilizație. Dimpotrivă, pare mereu mai plauzibilă teza rivală a lui Samuel Huntington, după care democrația liberală este un produs tipic occidental, produs care nu poate fi ex­portat decât, cel mult, în mod distorsionat în alte culturi.

În Egipt, democrația a fost mimată de gu­ver­narea președintelui demis, Mohamed Morsi, care, deși nu câștigase alegerile decât cu 51% din voturi, trecuse la impunerea legii islamice acestei țări de peste 80 de milioane de lo­cuitori. A fost răsturnat de un complot al ar­matei (formate și înarmate de americani în timpul lungii guvernări Mubarak), susținut în­să de o parte importantă a populației, cât și, din umbră, de regimurile arabe din Golf și de occidentali. Rezultatul a însemnat lupte de stradă care au produs deja sute de morți. Ar­mata și poliția au tras în plin în manifestațiile violente organizate de Frații Musulmani, care s-au baricadat în moschei și, atunci când au putut, au incendiat biserici. Egiptul pare să ur­meze, treptat, calea dezastruoasă a Siriei, adi­că a războiului civil sau, în cel mai bun caz, a represiunilor violente din partea armatei de tipul celor din Algeria din anii ‘90. Iar Occidentul asistă ne­putincios la baia de sânge care sporește în fiecare zi, conștient că nu are de ales decât între un regim islamic și unul militar – ambele vi­o­lente și ostile oricărei idei li­beral-democratice, dar mă­car ultimul ceva mai permisiv pentru minoritățile religioase și mai favorabil intereselor occidentale și is­raeliene în zonă.

În mod clar, democrația a fost înțeleasă în Egipt (ca și în alte părți) ca dreptul im­pres­criptibil al unei majorități (de obicei exprimată religios) de a dispune arbitrar de minoritate, im­punându-și legea și principiile cu orice cost. Democrația a fost astfel identificată cu unul singur dintre mijloacele ei – votul po­pu­lar –, dar a fost lipsită de ingredientul ei esen­țial – pluralismul. (Alte două ingrediente, la fel de importante, sunt supremația Cons­titu­ției și domnia legii.) E cu putință, în general, ca un regim islamic să accepte pluralismul (re­ligios, politic etc.)? Verdicte definitive nu se pot da, dar deocamdată nu avem semne că ne-am putea îndrepta spre o evoluție în această direcție.

Însă democrația liberală nu pare a avea nicio șansă nici în China capitalismului de stat al ur­mașilor lui Mao. Mai grav: modelul de dez­vol­tare chinez, de capitalism nedemocratic, câș­tigă teren în lume. Cât despre Rusia lui Putin, ar fi o glumă să credem că, dacă în această ța­ră imensă au loc alegeri, aceasta are vreo legătură cu democrația, cel puțin așa cum o concepe Occidentul. Față de speranțele anilor 1989-1991 puse în Rusia, realitatea de astăzi e sumbră în ceea ce privește democrația și li­bertatea acestei imense țări (ca să nu mai vorbim despre țările Asiei Centrale din fosta URSS). Pe scurt, faptul că unele dintre țările cele mai întinse, mai populate, mai puternice mi­litar, mai bogate în resurse ori mai di­na­mice economic din lume fie maimuțăresc de­mocrația, fie o ocolesc protejându-se cu min­ciuni, fie se reclamă de la principii religioase incompatibile cu ea nu este în măsură să ne determine să privim prea senini perspectivele libertății în lume în perioada ce urmează.

Cel puțin tot la fel de îngrijorător este însă și faptul că libertățile civile și politice au de su­ferit în ultimul timp și mai aproape de „nu­cleul dur“ al democrației. În Ungaria un na­ționalism autoritarist se impune tot mai mult, bazat pe teza că Uniunea Europeană și Occi­dentul exploatează popoarele mici. În Ro­mâ­nia – o știm prea bine – încercările din 2012 de a abuza de majoritate prin sabotarea sta­tului de drept nu pot fi uitate prea repede, mai ales că Guvernul Ponta nu pare deloc con­vins că a procedat greșit în fond anul trecut, ci doar că a comis unele erori tactice. Nici în Cehia nu au lipsit în ultimul timp abuzuri ca­lificate drept nedemocratice. Poate mai grav este însă că, ațâțate de criza economică, na­ționalismul și șovinismul s-au afirmat zgo­motos în țări atât de liberale precum Marea Britanie, Finlanda sau Olanda.

În general, ca urmare a atentatelor teroriste și a imigrației economice, guvernele din mul­te state, inclusiv din SUA, au înăsprit controlul frontierelor, ba chiar, tot mai mult, au aplicat supravegherea electronică a unor părți în­sem­nate ale populației. În memoriile sale, Stefan Zweig scria cândva (Lumea de ieri, 439): „... Înainte de 1914 pământul aparținea tuturor. Fiecare mergea unde voia și rămânea într-un loc atât cât voia. Nu era nevoie nici de per­mise, nici de aprobări; și ce mă mai amuză uimirea tinerilor când le povestesc că înainte de 1914 am călătorit în India și America fără să am asupra mea vreun pașaport și, în ge­neral, fără măcar să fi văzut așa ceva...“

Azi, când ești amprentat chiar la intrarea în SUA, patria libertății, în mod evident „pă­mântul nu mai aparține tuturor“. Cui aparține el? Războaiele economice purtate astăzi între state și corporații internaționale o vor decide, poate; dar asupra ultimelor cetățenii n-au niciun control, în vreme ce asupra primelor au tot mai mult un control nominal.

În perioada dintre cele două războaie mon­diale și, apoi, în lumea comunistă, libertatea democratică era negată direct sau era so­cotită „formală“. Mesajul era aspru, dar fățiș! Azi, adversarii libertății, servindu-se de ipo­cri­zie, au schimbat tactica: aproape nimeni nu mai contestă pe față sistemul democratic. De la Putin la ayatolahii iranieni, de la comuniștii chinezi la Chavez și urmașii săi și până la liderii africani, toți se proclamă „democrați“ și îi acuză pe adversari de încălcări ale de­mo­crației și drepturilor omului. Și totuși, limi­tarea, distorsionarea, chiar pervertirea sen­sului democrației sunt la modă și adesea ele sunt chiar pretinse de majorități îndoctrinate, fanatizate sau măcar amăgite.

Pe scurt, nu se întrevede deloc „sfârșitul is­toriei“ în variantă liberală; iar dacă chiar ne pro­punem să întrevedem ceva în istorie, asta ar fi mai curând „sfârșitul liberalismului“, cel puțin în sensul lui vechi și autentic... //