De același autor
Săptămâna trecută, OMS a anunțat „sfârșitul oficial” al pandemiei de COVID-19, al cărei „început oficial” a fost pe 11 martie 2020. Ceea ce nu înseamnă că nu mai sunt îmbolnăviri în toată lumea, deși numărul lor a scăzut mult în ultimele luni. Sunt aproape 7 milioane de oameni care au murit după ce au fost diagnosticați cu COVID-19. În România s-au înregistrat în trei ani 3.393.000 de infectări și au murit circa 68.000 de oameni. Dacă n-ar fi fost pus la punct cu mare rapiditate un vaccin, dar și metode de tratament eficiente, numărul deceselor și, probabil, și al infectărilor ar fi fost mult mai mare. Asta se poate estima statistic, cercetând comparativ „excesul de mortalitate” în diferite țări, în raport cu situația lor pre-pandemie. Se constată că acolo unde vaccinarea s-a lovit de rezistență, mortalitatea a fost considerabil mai mare decât în țări unde rata vaccinării a fost mai bună.
Ceea ce mi s-a părut destul de curios este că știrea de mai sus a fost la noi „furișată” printre alte știri. Nu i s-a dat, în general, importanța pe care o merita. Parcă jurnaliștii s-au temut că povestea pandemiei de COVID nu mai interesează suficient. E adevărat că războiul din Ucraina a deplasat de un an și mai bine îngrijorările în altă direcție (pentru a nu mai vorbi despre inflație, datorie publică etc.); totuși, o rediscutare în context a pandemiei, a măsurilor luate, a erorilor autorităților, a marilor mituri conspiraționiste care au blocat adesea campania de vaccinare, ba chiar și despre măsurile profilactice, mai ales despre portul măștii – atât de înjurat de unii. Desigur, aproape toți responsabilii au greșit la un moment dat și era inevitabil, având în vedere noutatea unei pandemii în epoca televizorului, a internetului, a călătoriilor cu avionul, dar și a progreselor extraordinare ale biochimiei și farmacologiei. Dimensiunea erorilor n-a fost însă deloc identică în diferite țări și momente. Sunt lecții care se pot învăța. Totuși, știința a câștigat partida, iar lucrul acesta ar fi meritat să fie subliniat insistent. Și n-a fost. În acest context, ar fi meritat să se rediscute și despre rolul Uniunii Europene, care a reușit să procure într-un termen-record (un an) cel puțin două vaccinuri eficiente și sigure, în folosul tuturor cetățenilor Uniunii. Acum, când euroscepticismul e în creștere și la noi, ar fi fost bine să se evidențieze rolul extraordinar jucat de UE – care a reușit, prin cooperare, să împiedice o competiție nefastă între țări pentru a accede la vaccin. A fost un exemplu pozitiv și important, a cărui experiență poate fi folosită și în alte situații.
Ar fi meritat să discutăm și alte lucruri. De exemplu, despre rolul nefast jucat de declarațiile pripite din vara lui 2021 ale președintelui Iohannis și ale premierului Câțu, care au anunțat sfârșitul pandemiei în România, descuranjând campania de vaccinare aflată în curs. Câte morți au rezultat de aici, nu vom ști exact niciodată, dar statistic, prin măsurarea „excesului de mortalitate”, ne putem face o idee. Ar fi meritat să discutăm și să evaluăm public și diferitele politici față de epidemie, mai ales despre cele care au fost eșecuri: de la negare, cum au făcut unii șefi de state sau la tratarea infecției cu COVID-19 drept o „simplă răceală” (vezi Trump sau Bolsonaro), până la politica „Zero-COVID” din China sau Noua Zeelandă. Campaniile de vaccinare (organizare, publicitate, succes, eșec etc.) trebuiau și ele discutate.
Firește, merita și merită în continuare să dezbatem despre importanța și sensul măsurilor restrictive luate de toate statele în timpul pandemiei. Mulți le-au considerat inutile, alții – menite să introducă măsuri autoritare. Ele au fost între timp retrase în statele democratice, ba chiar și în celelalte, în majoritatea lor, dar mitul despre COVID-19 ca invenție a „elitelor mondiale” pentru a domina lumea e persistent. Și, apropo, deși infecția a apărut în China și există chiar o probabilitate deloc neglijabilă ca virusul să fi scăpat dintr-un laborator chinez, de ce oare mitologia populară a lui COVID-19 discută în continuare, netulburată, despre „uneltirile” lui Bill Gates sau Soros, sau ale „elitei mondiale”, dar mult mai puțin se concentrează asupra intenției comuniștilor chinezi de a domina planeta? Pe scurt, de ce „Oculta” nici în acest caz n-a fost și nu e „chinezească”, ci mai ales americană și occidentală, deși cel puțin intenția Chinei de hegemonie mondială nu e negată de nimeni?
Și fiindcă veni vorba despre mitologii și conspiraționisme, merită de asemenea de discutat de ce „coronascepticii” și antivacciniștii, în proporție însemnată, se regăsesc azi în tabăra celor „neutri” în privința războiului din Ucraina, a criticilor poziției de acum a Occidentului față de Ucraina și Rusia. Există vreo legătură psihologică, ideologică sau de altă natură între antivaccinism și putinism? Eu cred că da, și că ea a apărut pe solul destul de fertil al antiliberalismului și „suveranismului”, în esență, al urii (uneori de sine) la adresa culturii libertății și a civilizației occidentale.
Sunt teme importante, asupra cărora merita să ne oprim puțin, cu ocazia anunțului oficial al încheierii pandemiei. Dar am preferat să le trecem sub tăcere, sperând cumva magic că nu mai există ceva care nu e numit. Dar coronavirusul există, mai întâi de toate prin consecințele lui; există în fapt și, vorba lui Camus din Ciuma, așteaptă undeva ascuns să revină din nou, când ne va prinde mai puțin vigilenți. //
.jpg)
