De același autor
Mulți ani după 1989 am fost predominant și, uneori, obsesiv și unilateral, anticomuniști. Mult mai superficial antitotalitari. Și aproape deloc (cu unele excepții notabile) antifasciști. Era de înțeles, până la un punct: România se eliberase de un regim comunist dur, nu de unul fascist, chiar dacă acesta avea particularitățile lui „național-comuniste”. Apoi, continuitatea PCR în noul PSD (indiferent de denumirile luate în diferite perioade), cel care a condus destinele țării în cea mai mare parte a perioadei scurse de atunci, a făcut ca opoziția față de putere să îmbrace aproape inevitabil atitudini anticomuniste. Era greu, pentru generația noastră, să uite că fostul secretar PCR, Ion Iliescu, chemase minerii la București în 1990. Extremiștii, pe vremea aceea, prin Funar, Tudor, Verdeț, formau, împreună cu partidul de guvernământ, „patrulaterul roșu”, deși unele dintre luările lor de poziție (antisemite, șovine, predicând violența) ar fi meritat să fie descrise și ca „brune” sau „verzi”.
Anii ‘90 mai ales au fost și cei care au produs „cultul interbelicului” la mulți intelectuali și în chip, poate, exagerat uneori. Ce-i drept, după ani de cenzură, iarăși era inevitabil. Dar analizele critice și denunțarea influenței culturale a extremei drepte interbelice au sosit ceva mai târziu și, mai ales, când au sosit, nu le-am difuzat suficient. Ba chiar, uneori, ele au fost criticate ca fiind exagerate sau deformatoare. Când Norman Manea a publicat articolul „Felix culpa”, unde denunța legionarismul nepocăit al lui Mircea Eliade, mai mulți critici și oameni de cultură importanți (Monica Lovinescu, de exemplu) au susținut că „nu sosise momentul” unei analize critice a extremei drepte culturale, deoarece inamicul principal fusese și rămăsese comunismul, nu fascismul. Chiar și mai târziu, după aderarea la UE, când, deja, apăruseră multe studii solide (Țurcanu, Volovici, Ornea) despre pozițiile politice și culturale din anii ‘30-‘40-‘50 ale corifeilor culturali de extremă dreapta din interbelic (Eliade, Cioran, Noica, Vulcănescu, Nae Ionescu, Crainic), prezumția de bază în rândurile unei părți influente a „intelighenției” noastre a rămas aceea că „marele inamic” era în continuare comunismul, nu fascismul.
De aici și trei corolare: mai întâi, adesea antifasciștii din trecut au fost considerați, paușal, drept „comuniști” reziduali, iar unii s-au pomenit chiar denunțați zgmotos ca atare de unii publiciști, indiferent dacă la un moment dat se despărțiseră explicit sau implicit (când nu se putea explicit) de Vulgata marxist-leninistă. N-am știut atunci să-i apărăm suficient. Doi: destui intelectuali influenți au asimilat social-democrația sau socialismul nemarxist cu „comunismul”.
N-am replicat cum se cuvenea. Trei: a fost descurajată, din medii influente, o luare în serios filozofică și critică a lui Marx și a marxismelor, ba chiar a fost vituperată sever o asemenea luare în serios, când a fost cerută. [Ce-i drept, câteva reacții stângiste (CriticAtac) – rău calibrate teoretic și sugerând răbufniri vindicative personale – au contribuit și ele la discreditarea intelectuală (și politică) a stângii de la noi.] Nici atunci n-am obiectat serios.
Și astfel, necontrazis de „mainstream”-ul „intelighenției”, fascismul românesc (sub forme legionaroide sau alte variante) a renăscut, a început să prolifereze și să facă adepți printre generațiile noi. A scos reviste. Au apărut site-uri de profil. Personalități cunoscute pentru antisemitismul lor visceral, precum Ion Coja, și-au putut încheia cariera didactică în liniște. În BOR sunt de mult personalități cunoscute pentru vederile lor legionare. În atmosfera deja otrăvită de așa-zisul „suveranism”, a exprima vederi legionare, fasciste, antisemite, totul scăldat într-o ciorbă de misticism naționalist, a devenit aproape fashionable. Deja câțiva intelectuali cunoscuți, altădată publicați la edituri importante și cu burse de la instituții cu reputație, s-au „rinocerizat”. Nu mă îndoiesc că alții se pregătesc să le ia urma. S-au organizat „tabere de muncă” prin munți. De ani întregi se țin ceremonii legionare la Tâncăbești, deși există o legislație care sancționează aceste acte. Se fac liste negre. Poliția vede, dă câteva amenzi anemice și atât. Procuratura e sesizată, face o mică anchetă și apoi închide dosare. Organele abilitate anunță că nu există niciun pericol sau că el e minor.
Și apoi, deodată, ca un trăsnet, vine anunțul că peste două milioane de oameni au votat la primul tur al prezidențialelor un candidat care nu numai că a preluat motive importante din programul legionar, dar a adoptat și stilistica imaginii publice a lui Codreanu. Nici asta nu ne trezește la realitate?
Societatea românească, elita intelectuală mainstream, partidele principale, cultele și, desigur, organele statului au fost toate oarbe. Unii am fost prea naivi, alții, prea obsedați de comunism, alții, de „wokism” (la noi, teribil de anemic), alții am închis ochii, ca să menajăm unele relații, și așa mai departe. Am greșit. Fascismul românesc (în varianta lui neolegionară) e viu, militant. Se servește de neatenția sau de complezența noastră, cât și de complicitatea „organelor”. Beneficiază enorm de pe urma inculturii noilor generații. Știe să atragă. Dispune de fonduri solide (din țară sau din străinătate). Confuziile intelectualilor publici i-au fertilizat solul pe care prosperă. Unii se mai codesc și încearcă să minimalizeze pericolul sau să-l desemneze diferit. Dar a venit momentul când nu mai putem disimula adevărul: Suntem sub asediu. //
