Tăcerea lui Iohannis

Klaus Iohannis nu a fost ales ca să păstreze tăcerea în fața abuzurilor și mai ales a celor venite de la premier, fostul său contracandidat la președinție.

Între Crăciun și Anul Nou, profitând de ne­atenția publicului, premierul Victor Ponta a promovat prin ordonanță de urgență anu­mite modificări la Legea educației na­țio­nale, astfel încât renunțarea voluntară la ti­tlul de doctor să devină posibilă. E aproape inutil să mai repetăm gravitatea, aș zice, fără precedent a acestui act: mai întâi, este vorba despre o legiferare în interes pur per­sonal: premierul însuși fiind cel care, cu pu­țin înainte, își exprimase în scris voința de a renunța la doctorat, fără a recunoaște în­să că l-a obținut în mod fraudulos, prin pla­giat. Intrată imediat în vigoare, fără reacție din partea Avocatului Poporului, ordonanța respectivă reprezintă o sfidare obraznică la adresa oricărei noțiuni a statului de drept: legea devine un instrument al bunului plac personal al unui premier, disperat să-și sal­veze cariera politică și juridică. În al doilea rând, plagiatorii și impostorii capătă im­pu­nitate: ei au posibilitatea ca, renunțând la titlu, să oprească acțiunea diferitelor co­mi­sii de etică. Un doctorand care are de gând să plagieze este ispitit să meargă până la ca­păt: dacă reușește, se va bucura de titlu; dacă, la un moment dat, apar acuzații de pla­giat, poate scăpa de oprobriul public re­nunțând la titlu. Mai mult, de nicăieri nu re­zultă că, după ce a renunțat, ar trebui să returneze sumele obținute eventual prin bursa de doctorat sau prin sporurile de doc­torat adăugate la salariu. Impulsul către im­postură - și așa puternic în societatea ro­mânească – nu va ieși decât întărit.

În această situație de abuz nerușinat din par­tea premierului, președintele nou ales, Klaus Iohannis, deocamdată tace în mod inex­plicabil.

Dar ar trebui să vorbească? La urma-ur­melor, instituțional vorbind, președintele nu are ce să facă în acest moment. Abia du­pă ce ordonanța va trece prin parlament el o poate ataca la Curtea Constituțională. Și totuși, președintele are datoria să vor­beas­că. Mai întâi, fiindcă președintele „ve­ghea­ză la respectarea Constituției” – ceea ce în­seamnă și că e dator să reacționeze la abuzurile de putere din partea Executivului. A condamna un asemenea abuz flagrant nu înseamnă a înșira vorbe goale, ci a proceda ca un șef de stat democratic, care își ridică glasul pentru a da un semnal major, politic și moral, opiniei publice. Iar a nu o face în­seamnă a încuraja delictul și abuzul.

Or, nu pentru asta a fost ales Klaus Io­han­nis – ca să păstreze tăcerea în fața abuzurilor și mai ales a celor venite de la pre­mier, fostul său contracandidat la pre­ședinție. Cei peste șase milioane de cetățeni care l-au votat au făcut-o și fiindcă nu voiau ca România să ajun­gă pe mâna lui Victor Ponta și a aco­liților lui, știind bine, din ex­pe­rien­țele an­terioare, de ce este în stare pre­mierul. Tot mai mulți dintre acești șa­se mi­lioane vor începe să privească cu ui­mire și stupoare dacă tăcerea va con­tinua, temându-se că ea devine com­plicitate.

Apoi, are dreptul la tăcere un pre­șe­dinte care a înscris în programul său, la loc de frunte, educația, bazată pe principiul „lucrului bine făcut”? Ce fel de educație științifică va oferi o so­cietate care „iartă” atât de lesne pla­giatul? Dar ce fel de educație morală? În fond, de ce ar renunța cineva de bună voie la un titlu care presupune ani întregi de muncă și oferă și unele avantaje materiale directe și in­di­rec­te? Există un singur motiv imaginabil: ho­ția nemărturisită. Să intre atunci aceas­­ta în ADN-ul „lucrului bine fă­cut”?

În sfârșit, Klaus Iohannis este pro­fe­sor. Știe ce înseamnă plagiat și co­pi­at. Știe ce înseamnă impostura in­te­lec­tuală. Are deci datoria să fie so­li­dar cu toți cei – profesori, doctori autentici, studenți și elevi onești – care se simt sfidați de ordonanța pre­mierului, dar, deopotrivă, e dator să-și respecte și propria vocație.

Știu: se pot invoca tot felul de motive tactice pentru menajarea lui Ponta în acest moment, inclusiv voința de a aborda lucrurile altfel decât ar fi fă­cut-o Traian Băsescu. O spun fără oco­lișuri: toate motivele sunt proaste. A dori să fii un „președinte mediator” nu înseamnă să mediezi între fals și ade­văr, iar a fi un „președinte in­te­grator” nu-i totuna cu a „integra” abu­zul de drept.

Tăcerea lui Iohannis trebuie să se în­cheie. Și sper să se întâmple curând și într-o manieră fără echivoc.