Știință versus religie?

A face ore de religie în școală poate fi un stimulent intelectual și spiritual chiar și pentru o educație științifică, cu condiția ca religia să nu fie tratată fundamentalist, ci „luminat“, acceptându-se o pluralitate de interpretări ale Scripturilor.

Disputa furtunoasă din ultimul timp privind re­ligia în școli nu a putut omite întrebarea foarte veche și totuși mereu reluată: sunt, în definitiv, re­ligia și știința compatibile? Răspunsul meu ge­neral este: depinde. Depinde de ce înțelegem prin „religie“. Iată un caz extrem:

Călătorind cu trenul acum câteva luni, s-a în­tâm­plat să am o conversație cu un pastor american al unei congregații neoprotestante. Omul era adep­tul literalismului biblic și, aflând acest lucru, i-am pus întrebarea capitală, convins că îl încui: cum se explică în termenii lui existența fosilelor, a că­ror vârstă este socotită de paleontologie în zeci sau sute de milioane de ani? Omul mi-a răspuns pe loc (în mod evident, avea răspunsul pregătit) că Dumnezeu a făcut lumea în șase zile, acum apro­ximativ 6.000 de ani, așa cum a scris Biblia, dar a făcut și fosilele cărora le-a dat aparența vâr­stei de milioane de ani vechime, deși în realitate ele nu erau mai vechi decât animalele și plantele vii. Răspunsul m-a uimit prin „logica“ lui întoarsă și prin siguranța lui de nezdruncinat, cu soluții simple pentru orice. Desigur, conversația noastră a luat sfârșit. Evident, între spiritul științific și li­teralismul sau fundamentalismul biblic nu poate exista decât o totală și absolută opoziție, iar o even­tuală pretenție de a le împărtăși pe ambele ține de schizofrenie.

Dar să luăm un exemplu de la „celălalt capăt al spectrului“: să admitem că cineva susține că „to­tul se mișcă și este conținut în El“, că acest Dumnezeu, sub forma unui „spirit subtil“, „pă­trunde prin toate corpurile solide“, producând atracția dintre corpuri, electricitatea și altele, ast­fel încât „datorită acestei substanțe a spi­ri­tului tot Universul are viață și mișcare“. Aflăm că acest cineva a fost Isaac Newton, după care gra­vitația nu era decât manifestarea prezenței lui Dum­nezeu. Această religie a unei divinități ima­nente este compatibilă cu știința, sau cu știința lui Newton, ba chiar ea a încurajat probabil accep­ta­rea ideii de acțiune la distanță. La fel de com­patibile cu știința epocii respective au fost Dum­nezeul matematician al lui Platon și Heisenberg, Dumnezeul-scop universal al lui Aristotel, Dum­nezeul ceasornicar al lui Leibniz (care a creat lu­mea, a pus-o în mișcare și a lăsat-o să funcționeze singură), Dumnezeul-ecuație universală al lui Ste­phen Hawking și așa mai departe, ba chiar cred că asemenea viziuni, pe care le numim în general deiste, au încurajat spiritul științific al epocilor respective, fie și numai prin diversitatea lor și confruntarea dintre ele.

Mulți ar contesta însă că deismele sunt religie, în sensul bun al cuvântului, rezervând acest termen numai pentru teism. Pe de altă parte, alții ar spune că și teismul „luminat“ poate fi compatibilizat cu știința, cu condiția „interpretării“ suficiente a tex­telor considerate revelate – demers refuzat de fundamentalism. Nu cred că această compatibilizare poate reuși totuși până la capăt. În orice termeni le-am lua, ideea unui Dumnezeu per­sonal și a unei providențe este cons­ti­tutivă teismului, așa cum rămâne cons­titutivă și ideea unui om făcut „du­pă chipul și asemănarea lui Dum­nezeu“, chiar dacă asemănarea este înțeleasă (așa cum au făcut de mult părinții Bisericii) într-un sens moral și spiritual, și nu fizic. Or, nu văd cum știința poate digera complet acest antropomorfism, oricât de „rafinat“ ar fi.

Totuși, din perspectiva științei, notez o deosebire importantă între fun­da­mentalismul literalist și teismul, să-i zicem „luminat“: fundamentalismul in­tră în contradicție imediat și în chip radical, fără nicio ambiguitate, cu știința. Dimpotrivă, teismul „lu­minat“ poate părea, în primă, chiar secundă analiză, compatibil cu știința. El va însoți un timp destul de lung știința epocii, se va adapta la limbajul ei, va încerca mereu noi interpretări și noi soluții de conciliere – ceea ce s-a întâmplat și pe timpul lui Toma de Aquino, și se întâmplă și azi. De exemplu, s-a putut spune că „zilele Creației“ au fost de fapt ere geologice.

Această compatibilitate, ce-i drept, par­țială, nu mi se pare totuși lipsită de valoare educativă și euristică și as­ta deoarece nu cred că existența unei concepții despre lume fără fisuri este neapărat un ideal. Dimpotrivă, apa­riția unor fisuri într-un sistem apa­rent armonios, încercarea dramatică de a le elimina, revenirea lor sub o al­tă formă pot constitui temeiul unei dialectici a spiritului cercetător. De­sigur, nu putem gândi în disonanță cog­nitivă și de aceea fun­da­men­ta­lis­mul și literalismul trebuie refuzate fă­ră apel. Dar nici întotdeauna o viziune perfect coerentă nu generează pro­gres. Precum ființa sferică a lui Par­menide, ea e perfecta stază. Așadar, dacă disonanța radicală orbește spi­ri­tul, coerența perfectă îl adoarme. În schimb, ceea ce îl stimulează este si­tuarea intermediară între coerență și disonanță totale.

A face, deci, ore de religie în școală poa­te fi un stimulent intelectual și spi­ri­tual chiar și pentru o educație știin­țifică, cu condiția ca religia să nu fie tratată fundamentalist, ci „luminat“, acceptându-se o pluralitate de in­ter­pre­tări ale Scripturilor (atât a pa­sa­je­lor istorice, cât și a celor prescriptive) și punând astfel „probleme“. Din pă­ca­te, acest deziderat este de obicei în­căl­cat în învățământul nostru, nu nu­mai religios, dar în general: școala noastră (nici liceul, nici chiar fa­cul­tatea ade­sea) nu-și propune să pună „pro­bleme“, ci să fugă de ele cât poa­te...

- Și ce-i o „problemă“?

- Orice nu poate fi lămurit într-un com­partiment de tren pe durata unei călătorii de câteva ceasuri, nici pe du­rata a zece călătorii, nici pe a o mie, nici pe a o mie de mii de că­lătorii!