De același autor
A face ore de religie în școală poate fi un stimulent intelectual și spiritual chiar și pentru o educație științifică, cu condiția ca religia să nu fie tratată fundamentalist, ci „luminat“, acceptându-se o pluralitate de interpretări ale Scripturilor.
Disputa furtunoasă din ultimul timp privind religia în școli nu a putut omite întrebarea foarte veche și totuși mereu reluată: sunt, în definitiv, religia și știința compatibile? Răspunsul meu general este: depinde. Depinde de ce înțelegem prin „religie“. Iată un caz extrem:
Călătorind cu trenul acum câteva luni, s-a întâmplat să am o conversație cu un pastor american al unei congregații neoprotestante. Omul era adeptul literalismului biblic și, aflând acest lucru, i-am pus întrebarea capitală, convins că îl încui: cum se explică în termenii lui existența fosilelor, a căror vârstă este socotită de paleontologie în zeci sau sute de milioane de ani? Omul mi-a răspuns pe loc (în mod evident, avea răspunsul pregătit) că Dumnezeu a făcut lumea în șase zile, acum aproximativ 6.000 de ani, așa cum a scris Biblia, dar a făcut și fosilele cărora le-a dat aparența vârstei de milioane de ani vechime, deși în realitate ele nu erau mai vechi decât animalele și plantele vii. Răspunsul m-a uimit prin „logica“ lui întoarsă și prin siguranța lui de nezdruncinat, cu soluții simple pentru orice. Desigur, conversația noastră a luat sfârșit. Evident, între spiritul științific și literalismul sau fundamentalismul biblic nu poate exista decât o totală și absolută opoziție, iar o eventuală pretenție de a le împărtăși pe ambele ține de schizofrenie.
Dar să luăm un exemplu de la „celălalt capăt al spectrului“: să admitem că cineva susține că „totul se mișcă și este conținut în El“, că acest Dumnezeu, sub forma unui „spirit subtil“, „pătrunde prin toate corpurile solide“, producând atracția dintre corpuri, electricitatea și altele, astfel încât „datorită acestei substanțe a spiritului tot Universul are viață și mișcare“. Aflăm că acest cineva a fost Isaac Newton, după care gravitația nu era decât manifestarea prezenței lui Dumnezeu. Această religie a unei divinități imanente este compatibilă cu știința, sau cu știința lui Newton, ba chiar ea a încurajat probabil acceptarea ideii de acțiune la distanță. La fel de compatibile cu știința epocii respective au fost Dumnezeul matematician al lui Platon și Heisenberg, Dumnezeul-scop universal al lui Aristotel, Dumnezeul ceasornicar al lui Leibniz (care a creat lumea, a pus-o în mișcare și a lăsat-o să funcționeze singură), Dumnezeul-ecuație universală al lui Stephen Hawking și așa mai departe, ba chiar cred că asemenea viziuni, pe care le numim în general deiste, au încurajat spiritul științific al epocilor respective, fie și numai prin diversitatea lor și confruntarea dintre ele.
Mulți ar contesta însă că deismele sunt religie, în sensul bun al cuvântului, rezervând acest termen numai pentru teism. Pe de altă parte, alții ar spune că și teismul „luminat“ poate fi compatibilizat cu știința, cu condiția „interpretării“ suficiente a textelor considerate revelate – demers refuzat de fundamentalism. Nu cred că această compatibilizare poate reuși totuși până la capăt. În orice termeni le-am lua, ideea unui Dumnezeu personal și a unei providențe este constitutivă teismului, așa cum rămâne constitutivă și ideea unui om făcut „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“, chiar dacă asemănarea este înțeleasă (așa cum au făcut de mult părinții Bisericii) într-un sens moral și spiritual, și nu fizic. Or, nu văd cum știința poate digera complet acest antropomorfism, oricât de „rafinat“ ar fi.
Totuși, din perspectiva științei, notez o deosebire importantă între fundamentalismul literalist și teismul, să-i zicem „luminat“: fundamentalismul intră în contradicție imediat și în chip radical, fără nicio ambiguitate, cu știința. Dimpotrivă, teismul „luminat“ poate părea, în primă, chiar secundă analiză, compatibil cu știința. El va însoți un timp destul de lung știința epocii, se va adapta la limbajul ei, va încerca mereu noi interpretări și noi soluții de conciliere – ceea ce s-a întâmplat și pe timpul lui Toma de Aquino, și se întâmplă și azi. De exemplu, s-a putut spune că „zilele Creației“ au fost de fapt ere geologice.
Această compatibilitate, ce-i drept, parțială, nu mi se pare totuși lipsită de valoare educativă și euristică și asta deoarece nu cred că existența unei concepții despre lume fără fisuri este neapărat un ideal. Dimpotrivă, apariția unor fisuri într-un sistem aparent armonios, încercarea dramatică de a le elimina, revenirea lor sub o altă formă pot constitui temeiul unei dialectici a spiritului cercetător. Desigur, nu putem gândi în disonanță cognitivă și de aceea fundamentalismul și literalismul trebuie refuzate fără apel. Dar nici întotdeauna o viziune perfect coerentă nu generează progres. Precum ființa sferică a lui Parmenide, ea e perfecta stază. Așadar, dacă disonanța radicală orbește spiritul, coerența perfectă îl adoarme. În schimb, ceea ce îl stimulează este situarea intermediară între coerență și disonanță totale.
A face, deci, ore de religie în școală poate fi un stimulent intelectual și spiritual chiar și pentru o educație științifică, cu condiția ca religia să nu fie tratată fundamentalist, ci „luminat“, acceptându-se o pluralitate de interpretări ale Scripturilor (atât a pasajelor istorice, cât și a celor prescriptive) și punând astfel „probleme“. Din păcate, acest deziderat este de obicei încălcat în învățământul nostru, nu numai religios, dar în general: școala noastră (nici liceul, nici chiar facultatea adesea) nu-și propune să pună „probleme“, ci să fugă de ele cât poate...
- Și ce-i o „problemă“?
- Orice nu poate fi lămurit într-un compartiment de tren pe durata unei călătorii de câteva ceasuri, nici pe durata a zece călătorii, nici pe a o mie, nici pe a o mie de mii de călătorii!
