De același autor
Cred că principalul aliat al lui Vladimir Putin în acest moment – un aliat nu întotdeauna sigur, nici definitiv, totuși un aliat – nu este nici Xi Jinping, nici Iranul, nici așa-numitul „Sud”, ci timpul. Timpul erodează voința țărilor occidentale (ai căror politicieni depind de opiniile publice) de a susține masiv Ucraina. „Până când?”, începe să se întrebe lumea sau o parte a ei. Iar la această întrebare, răspunsurile au devenit prea vagi ca să mulțumească.
Poate cea mai neliniștitoare în ultimul timp a fost declarația lui Ron DeSantis, guvernatorul Floridei și un candidat credibil anti-Trump la nominalizarea partidului republican pentru alegerile prezidențiale americane din 2024: acesta a declarat că agresiunea rusă este „un conflict teritorial” dintre două țări și că SUA au alte priorități decât Ucraina, cum ar fi rivalitatea cu China sau securizarea frontierelor. Indiferent dacă DeSantis înțelege, sau nu, despre ce este vorba în Europa de Est și care este miza reală a apărării Ucrainei, asemenea declarații au darul să-l motiveze pe Putin să prelungească războiul oricât de mult poate. La urma-urmelor, ca orice autocrat, el nu răspunde pentru uriașele pierderi omenești și materiale ale Rusiei; apoi, deși a suferit mult, economia Rusiei a rezistat fără implozie sancțiunilor, grație și contrabandei unor țări prietene și mai ales a imenselor sume de bani obținute din vânzarea hidrocarburilor în Asia și în alte locuri. E adevărat că și UE a rezistat aproape bine fără gazul rusesc, beneficiind de o iarnă blândă, iar inflația este în scădere. Totuși, acum Putin poate miza pe o primăvară cu proteste împotriva scumpetei vieții, la care se vor adăuga și alte motive – cum vedem chiar zilele acestea în Franța. E adevărat că sunt și alți republicani importanți în SUA care cer continuarea susținerii puternice a Ucrainei. Dar simplul fapt că unii dintre notoriii candidați – De Santis și Trump însuși – sunt „împăciuitoriști” și, mai ales, că, aparent, nu înțeleg pericolul neo-imperialismului rusesc nu numai în sine, dar și ca model de conduită în relațiile internaționale, inclusiv pentru China, e îngrijorător. Lecția este că o soluționare a războiului favorabilă Ucrainei și Vestului ar trebui obținută anul acesta. Desigur că, dincolo de oboseala publicului, funcționează și propaganda rusească, antipatia tradițională a multor francezi sau germani față de America, Occident și liberalism, diferitele ideologii „nativiste” și populiste deopotrivă de dreapta și de stânga și, la noi, de exemplu, influența directă sau indirectă a unor cercuri ortodoxiste, pro-putiniste (arhiepiscopul Tomisului e numai un caz), nedisturbate de declarațiile oficiale antiruse ale BOR.
Există, desigur, și la noi, și în alte părți, conservatori, oameni de dreapta clasică, care, pe de o parte, sunt, de exemplu, pentru „familia tradițională”, cu tot ceea ce aceasta presupune direct sau simbolic, dar care, pe de altă parte, resping cu toată tăria putinismul, îi înțeleg miza și denunță atrocitățile Rusiei din Ucraina. Nu sunt de acord cu ei în multe privințe, dar îi respect și îi consider aliați în ceea ce este acum esențial. Sunt însă la noi și destui care, sub pretext că recuză atât „corectitudinea politică” a stângii, cât și „claritatea morală” a dreptei, că sunt moderați și neîncadrați ideologic, devin brusc echivoci și confuzi când e vorba despre Rusia, Ucraina și sensul conflictului actual. Vechi trumpiști, antivacciniști „duri și puri” și eurosceptici își dau mâna nu o dată cu ei, când e vorba să creeze confuzie în opinia publică. Ca și DeSantis, dau impresia că nu înțeleg despre ce este vorba în Ucraina. Nu trebuie să uităm și episoade ușor de utilizat pentru antioccidentaliști, precum „Schengen”, „românii din Ucraina” și „Bîstroe” . În ultimul caz, cel puțin, manipularea într-o direcție ostilă Ucrainei a fost foarte repede evidentă, dar nu știu câtă lume a înțeles-o. Iar guvernul a acționat nesăbuit, de parcă avea mandat să creeze falii într-o dispută cu Ucraina, nu să le astupe. Nu e întâmplător că, având în vedere toți acești factori, așa cum arată sondajele de opinie, susținerea pentru Ucraina în România este una dintre cele mai scăzute din UE.
Ne punem acum speranța într-o contraofensivă ucraineană, care să recupereze teritorii, să lase Rusia mai disponibilă la un compromis și mai ales să încurajeze opinia publică europeană și americană (și chiar și pe aceea românească), sugerându- i că susținerea Ucrainei dă roade, și să reducă la tăcere vocile creatoare de confuzie. E important să aibă rezultate notabile, împiedicând Rusia să câștige timp și aliați vizibili și ascunși, conștienți de ceea ce fac sau numai „idioți utili”, în vreme ce ea controlează pe mai departe teritorii ce nu-i aparțin, conform tratatelor internaționale pe care ea însăși le-a semnat cândva. Timpul nu ar trebui lăsat să lucreze în favoarea Rusiei. //
