De același autor
De o săptămână şi mai bine, naţiunea discută cu aprindere dacă e bine ca învăţământul nostru să producă de preferinţă filosofi sau tinichigii. O declaraţie imprudentă a preşedintelui a concentrat tirul marilor analişti politici asupră-i şi a creat unora şansa nesperată de a le bate obrazul aşa-zişilor „intelectuali arondaţi“: iată – li s-a zis – la ce înjosire vă supune omul pe care
l-aţi susţinut! Aţi ajuns, voi, „filosofii“, mai prejos decât tinichigiii!
Ca mai întotdeauna, dezbaterile, la noi, sunt dominate de ipocrizie şi superficialitate. Căci problema nu e că sunt prea mulţi filosofi, ci, dimpotrivă, că „filosofii“ adevăraţi – oamenii creativi, cultivaţi, capabili în profesia lor – sunt prea puţini, iar „tinichigiii“ – cei mediocri, inepţi, rutinieri pretutindeni – sunt mult prea mulţi. În general, universităţile româneşti produc un număr enorm de absolvenţi slab pregătiţi (a-i declara mediocri înseamnă deja a le face unora o cinste nemeritată) – mai ales dacă ne referim la universităţile private, dar şi la unele de stat. Iar după introducerea sistemului Bologna, nivelul general a tins să scadă, nu să crească. Există riscul ca actualele tăieri bugetare, dictate de criză, prin reducerea numărului de programe de masterat, să contribuie la amplificarea acestei scăderi. Drama este deci că universităţile noastre produc în proporţie de masă „tinichigii“. Iar faptul că, dintre ei, unii au ajuns sau vor ajunge politicieni sau jurnalişti nu îi face, desigur, mai „filosofi“, decât poate în propriii ochi.
Edescurajant, într-adevăr, să constaţi că sistemul îi încurajează pe „tinichigii“ şi încă pe cei mai răi dintre ei. Ce poţi face atunci când la un examen de licenţă constaţi că circa 10% dintre viitorii absolvenţi de studii socio-umane ai unui an copiază identic părţi însemnate ale lucrării lor? Mai mult, când notezi că sursa comună a acestui copiat în masă este chiar o lucrare a profesorului (a subsemnatului), recomandată de acesta în bibliografia de bază? Nu mai discutăm asupra moralităţii gestului – de mult trecut de studenţi la rubrica actelor licite –, ci ne întrebăm pur şi simplu îngrijoraţi asupra nivelului de inteligenţă generală a acestor studenţi, care îşi închipuie că profesorul lor nu le va înregistra împărtăşirea literală din opera sa, uitând astfel în mod senil ceea ce a scris cu mai mulţi ani în urmă.
Sau poate că, în realitate – şi asta e cel mai grav –, nu le pasă. Nu le pasă să înveţe, căci consideră materia studiată prea „filosofică“ şi deci inutilă pentru viaţa lor viitoare de „tinchigiu“ fruntaş pe ramură. Nu le pasă însă nici de eventualele sancţiuni, fiindcă – şi aici nu poţi să nu le dai dreptate – ştiu că nu prea vor fi. Într-adevăr, au fost, vor fi aceşti studenţi – şi mulţi alţii de felul lor – picaţi? Arareori. Mai întâi, ei pot susţine că nu au copiat efectiv, ci au învăţat pe dinafară. Nu există sancţiune pentru aşa ceva. Apoi, dacă ar pierde un examen, Universitatea s-a îngrijit să le dea toate posibilităţile să-l reia. Există restanţe, reexaminări, contestaţii etc. Şi tot tacâmul. Repetenţia, deşi posibilă, e tot mai rară. Din experienţa mea o spun: până la urmă, orice student, oricât de „tinichigiu“ în fapt, va termina, ba chiar va face şi un masterat, numai să insiste. Copiatul în orice chip, ca şi confecţionatul tezelor contra cost de altcineva nu constituie un impediment, chiar dacă delictul devine evident. Şi e firesc să fie aşa: bugetarea pe „cap de student“, cuplată cu actualele reduceri de cheltuieli, îndeamnă orice conducere universitară rezonabilă să accepte pe aproape oricine şi să-l lase, contra cost, să repete oricâte examene.
Dar astea sunt bagatele. (Bieţii mei studenţi au trebuit totuşi, pare-se, să citească şi să copieze de mână pasajele respective, dat fiind că ele nu par a fi fost pe Net.) Catastrofa reală e în altă parte. Până şi preşedintele Băsescu a aflat că există universităţi private care au sute de mii de studenţi. Cum e posibil? Simplu, prin cursuri IDD (învăţământ la distanţă), care se absolvă prin teste-grilă trimise prin email şi corectate de un calculator. Trăieşti la Caracal sau în Australia şi vrei o diplomă românească în diverse discipline socio-umane, cu ajutorul căreia poţi obţine o promovare? Nimic mai simplu: pui pe cineva să-ţi completeze testul-grilă, plăteşti o sumă şi gata – ai diploma, ai promovarea.
Întrebaţi-vă cum se explică faptul că televiziunile noastre atât de branşate la „realitate“ şi cu atâtea „antene“ tac pudic asupra acestui subiect şi nu investighează metodele ARACIS (organismul de acreditare academică). Simplu, pentru că sunt plătite să tragă doar în preşedinte cu întreg armamentul din dotare, indiferent dacă acesta face o gafă sau ceva pozitiv – precum comisia Miclea. Iar universităţile private în cauză ştiu bine să-şi apere „sărăcia, şi nevoile, şi neamul“! Între timp, „tinichigiii“ proliferează, dar ce spun? Nici vidanjori nu pot fi numiţi!
Bine, dar ce fac totuşi „filosofii“, câţi absolvă? Într-adevăr, mai sunt şi absolvenţi de calitate, pe care putem să-i numim „filosofi“ – creativi, luminaţi, pasionaţi. Mai sunt şi tineri care au doctorate frumoase, luate în străinătate, care ar putea intra în universităţile româneşti şi care, uneori, o şi doresc. Aproape imposibil de realizat acest deziderat: ba li se spune, de la serviciul personal şi juridic, că nu au carte de muncă, ba că nu au vechime în domeniu, ba că nu ştiu ce alte condiţii legale nu îndeplinesc. Până la urmă, cu mari eforturi, se găsesc uneori expediente dezonorante. În fapt, avem de a face cu o cabală a „tinichigiilor“: cei din birocraţia universitară, a căror misie pare a fi să interpreteze legile şi regulamentele în sensul cel mai puţin liberal, unii membri ai corpului didactic, speriaţi de „concurenţa din afară“, şi politicienii care nu vor să amendeze sau să schimbe legea.
Unde este începutul anilor ’90, când, sub presiunea revoluţiei (chiar aşa!), un număr important de tineri excepţionali – ţinut de regimul Ceauşescu la făcut naveta – a intrat în structurile academice, contribuind din plin la calitatea Universităţii din acei ani? Iată destule teme asupra cărora se tace ipocrit, în timp ce filmarea cu insistenţă a nurilor unor politiciene e imperativul categoric.
Problema nu au constituit-o niciodată nici „filosofii“, nici „tinichigiii“ autentici. Necazurile încep când aceste categorii îşi schimbă rolurile, întemeind domnia confuziei: când „tinichigiii“ în suflet şi simţiri încep să predice etica de la vreun post de televiziune; când „filosofii“ care conduc, vremelnic, postul respectiv dau în boala de a voi să concureze cu „tinichigiii“ pentru renume şi rating... //
